DacĂŁ am credita alegerile europarlamentare ca fiind reprezentative pentru actuala structurĂŁ a electoratului, prima ĂŽntrebare care-mi vine ĂŽn minte este urmĂŁtoarea: de ce au participat la referendumul pentru „uninominalul lui BĂŁsescu”, doar un sfert dintre cei cu drept Âşi convingeri de vot? DacĂŁ ne luĂŁm dupĂŁ scorul adĂŁugat al celor douĂŁ formaĂžiuni de suflet – PD Âşi PLD – procentajul celor pe care doar acestea ar fi trebuit sĂŁ-i aducĂŁ la urne este de vreo 40%. N-a fost, ĂŽnsĂŁ, nici pe departe aÂşa.
Primul motiv ĂŽl constituie personalizarea excesivĂŁ a referendumului. El a fost aproape umanim acreditat ca „al lui BĂŁsescu”, nu ca al „românilor” lui. AceÂştia s-au vĂŁzut implicaĂži ĂŽntr-o disputĂŁ care le este strĂŁinĂŁ Âşi care nu le oferĂŁ nicio satisfacĂžie. Referendumul a devenit unul dintre armele de bĂŁtĂŁlie politicĂŁ dintre BĂŁsescu Âşi TĂŁriceanu. Întrebarea n-a mai fost dacĂŁ uninominalul ĂŁsta e bun sau rĂŁu, ci cui ĂŽi serveÂşte Âşi pe cine afecteazĂŁ utilizarea lui. În mod repetat preÂşedintele a militat nu pentru aducerea „românilor” la urne, ca sĂŁ hotârascĂŁ ei, cu capul lor, ci aducerea lor ca sĂŁ-i voteze lui uninominalul. Modelul acesta de vot a adus izbitor cu cel utilizat de sistemul comunist, unde erai adus la urne ca sĂŁ votezi pe cine trebuia (nici nu exista alternativĂŁ). Or, din capul locului electoratul de astĂŁzi a respins acest procedeu.
Un alt posibil rĂŁspuns constĂŁ ĂŽn aceea cĂŁ o parte a electoratului – puĂžin numeroasĂŁ, e drept – a ĂŽnĂželes despre ce este vorba. CĂŁ ĂŽntre varianta lui BĂŁsescu Âşi cea a Guvernului nu sunt diferenĂže majore, cĂŁ e vorba, practic, despre acelaÂşi model Âşi cĂŁ, ĂŽn aceste condiĂžii, tot acest circ, cu cheltuieli Âşi desfĂŁÂşurare de forĂže, era profund inutil. ÂŞi, ca atare, a refuzat sĂŁ-l valideze ca metodologie.
Dar, marea problemĂŁ pe care a avut-o de ĂŽnfruntat acum preÂşedintele, este preĂžul pe care trebuie sĂŁ-l plĂŁteascĂŁ pentru politica sa de permanentĂŁ hĂŁrĂžuire a guvernului Âşi a adversarilor politici ĂŽn general. Traian BĂŁsescu practicĂŁ un soi de haiducie de tipul „singur ĂŽmpotriva tuturor”, care este valabilĂŁ ĂŽntr-un anumit context istoric. Nu ĂŽnsĂŁ Âşi ĂŽn cel actual, când societatea democraticĂŁ are, dispune de resorturile necesare reglĂŁrii unor fenomene nocive. Sigur, clasa politicĂŁ nu este cea mai calificatĂŁ Âşi mai curatĂŁ. Dar pe asta o avem. Este produsul societĂŁĂžii, la fel ca Âşi Traian BĂŁsescu. Ea nu poate fi curĂŁĂžatĂŁ Âşi ĂŽnnoitĂŁ la comandĂŁ, pe bazĂŁ de impresie personalĂŁ. Or tocmai ĂŁsta este procedeul pe care preÂşedintele ĂŽl recomandĂŁ Âşi prin care se recomandĂŁ. O asemenea manierĂŁ nu poate fi decât falimentarĂŁ, iar „românii”, invocaĂži cu supramĂŁsurĂŁ, nu mai par dispuÂşi, dupĂŁ trei ani de nereuÂşite, sĂŁ-l crediteze pe BĂŁsescu ĂŽntr-o disputĂŁ care apare tot mai limpede a fi ĂŽntre „ceilalĂži” Âşi „oamenii mei”. De aici eÂşecul referendumului care nu a rĂŁspuns la ĂŽntrebarea „vreĂži sau nu vot uninominal”, ci la aceea mai complexĂŁ: „vreĂži sau nu, ĂŽn continuare, un preÂşedinte arÞãgos Âşi ineficient”.