Dacă ar exista – prin absurd – o Olimpiadă a politicii și politicienilor, la care noi am fi trimis o delegație, iar aceasta s-ar fi întors cu recolta pe care au onținut-o sportivii români la Beijing, am fi fost, probabil, fericiți. Patru medalii de aur – președintele și șefii celor trei partide principale, una de argint – Parlamentul, și trei de bronz – Guvernul, Justiția și DNA-ul – ar fi fost un bilanț care ar fi făcur geloasă și Uniunea Europeană, presupunând că ar fi participat și dânsa.
Dar n-a fost Olimpiada politicii, și bine că n-a fost: în condiții normale nu ne-am fi calificat la nici o probă, darmite să mai luăm și medalii. A fost Olimpiada sportului românesc, cel mai serios examen în urma căruia putem ști cam cum stăm din acest punct de vedere în context mondial. Dacă e să ne luăm după dl Morariu, președintele COSR, stăm bine. Chiar dacă dânsul estima, înainte de Olimpiadă, că vom lua mai mult de 10 medalii. Am luat 8. Nu e un capăt de țară, mai ales că nimeni nu se poate îndoi de sinceritatea sportivilor noștri în dorința de a învinge și de a obține medalii. E chestia cu voința și putința. Nu e suficient să vrei, să dorești, trebuie să și poți. Ori doar cei cu medalii au putut. Restul au dorit. Există deja o tendință de a arunca nemulțumirea provocată de cel mai mare slab rezultat al României din istoria participării noastre la Jocurile Olimpice în spinarea sportivilor. Sau a lui Morariu. E nedrept. Nu sunt ei cei vinovați de faptul că ne-am făcut iluzii. Cum nu e vinovat nici Țiriac că a „cobit”, prevăzând eșecul. Vinovați sunt cei care s-ar fi împăunat din nou cu un succes, care ar fi făcut valuri pe seama lui și și-ar fi tras puncte, atât de necesare în dura campanie care urmează, pentru supraviețuire la vârf. Vinovat este întregul sistem politic și administrativ care de aproape două decenii nu face nimic pentru sport. Nici măcar cât făceau comuniștii. Pentru că sportul n-a mai foat o miză. El părea că merge de la sine – fără bazele sportive înghițite de imobiliare, fără orele de sport din programa școlară, fără specialiști plătiți corespunzător, ca să nu fugă prin străinătățuri. Într-un cuvânt, fără o viziune clară a rolului sportului pentru sănătatea și demnitatea unei societăți. Una care dispune, după cum s-a văzut, de suficiente resurse umane, de talente de excepție – acelea care au făcut ca sistematic poziția României în ierarhia sportivă să fie net superioară poziției sale în alte ierarhii.
Dacă rezultatele de la Beijing reușeșc să se transforme într-un semnal de alarmă, generator de decizii, insuccesul de la Beijing poate fi transformat într-o premisă de succes la Londra. Dacă nu, nu...