Campania pe care ºi-au fãcut-o cei trei - ba nu, patru - candidaþi la preºedinþia PNL a arãtat cu mai multã precizie decât oricare analist care sunt deficienþele care au fãcut cã dupã un start impetuos, în '90, liberalii sã rãmânã, la aproape 11 ani, o mânã de oameni care nu recolteazã mai mult de 8-9 la sutã din sufragiile electoratului. Dupã puseul din '90 care fãcuse din partidul lui Radu Câmpeanu cel mai important reprezentant al opoziþiei, a urmat "consensul" din timpul guvernãrii Stolojan care l-a aruncat, în '92, în afara parlamentului. Patru ani de tribulaþii, de dezbinãri ºi de reuniri de aripi ºi aripioare, l-au readus în parlament, dar pe "uºa din dos" a Convenþiei pe care o pãrãsiserã în '92, ca "aghiotant" tolerat al unui PNÞCD aflat pe vârful valului. Aici abia, la cãldura fotoliilor parlamentare, s-a reuºit reunificarea finalã a unui partid în care s-au strâns prea mulþi lideri veleitari. Dacã în '92 pãrãsirea Convenþiei s-a dovedit o eroare, care a lãsat partidul izbeliºtei extra-parlamentare, acelaºi gest, fãcut în 2000 l-a salvat. Eroziunea guvernãrii ºi incredibilele bâlbâieli ºi erori ale tovarãºilor lor þãrãniºti, i-ar fi readus probabil, pe liberali, de unde plecaserã. A fost meritul lui Valeriu Stoica de a fi dat dovadã de pragmatism ºi de intuiþie politicã, construind un scenariu electoral de succes. De succes parþial, bineînþeles, dar totuºi de succes. Ar fi fost, de aceea, poate nedrept ca tenacele ex-ministru al Justiþiei sã piardã, acum, la alegeri, tot ceea ce câºtigase în tranºeele campaniei. Spre norocul lui i-au stat în faþã doi contracandidaþi de alt calibru, ºi votul final mi se pare cât se poate de sugestiv. PNL intrã într-o altã epocã ce s-ar putea numi, odatã "Epoca Stoica" fãraã neglija meritele lui M. Ionescu Quintus, care cu discreþie ºi tact a reuºit nu doar reunificarea partidului, dar ºi "convocarea" sa în faþa eternelor tentaþii scizioniste, trebuie sã remarc faptul cã de-abia de acum înainte liberalii ar avea ce aºtepta de la scena politicã. O scenã pe care joacã.deja un rol mai mare decât al procentului electoral, crizele ºi limitele celorlalte formaþiuni permiþându-le sã aspire la calitatea de lideri ai unei opoziþii mai realiste ºi mai ferite de isteria ºi formalismul care le-au caracterizat pe cele perindate pânã în prezent.