Emil Românu, bãiat de la þarã, s-a pus cu burta pe carte din dorinþa de a nu rãmâne la coasã ºi la pãscutul vacilor ºi s-a fãcut juristconsult.
A reuºit sã intre la o firmã multinaþionalã unde munceºte mult, adesea ºi peste program, dar este plãtit prost, la nivel de colonie. Pentru cã trebuia sã-ºi þinã rangul, s-a mutat din cele douã camere din Titan, într-un ansamblu rezidenþial din nordul Capitalei. N-avea bani, dar a fãcut credit la bancã, pe 25 de ani, în valutã ºi s-a trezit cã face parte din high – life, cã dimineaþa se salutã cu directori de corporaþii ºi cu vicepreºedinþii companiei, cã copiii lor se joacã împreunã, cã nevestele lor se coafeazã la acelaºi hair – stylist. Numai cã, odatã cu venirea crizei, situaþia lui Emil Românu a început sã devinã complicatã. Mai întâi s-au mãrit ratele la bancã, pentru cã leul o luase razna, în jos, faþã de euro. Apoi firma – româneascã – la care lucra nevasta a dat faliment, nemaiprimind comenzi de la stat. Nici la firma lui lucrurile nu mergeau strãlucit ºi, pentru ca directorii strãini, þinuþi cu mari sacrificii, sã-ºi poatã încasa bonusurile, personalul românesc a fost penalizat cu 10%.
Pe fondul ãsta, vicepreºedintele corporatist l-a chemat într-o dimineaþã la el la office, l-a rugat sã ia loc ºi i-a spus: “Dear Emil, avem o problemã”. “What problem?” a îngãimat Emil, îngãlbenindu-se. “Nu, nu e o problemã cu munca ta. Eºti bun, tragi de dimineaþa pânã seara, n-ai pretenþii. Nu asta e problema. Ci maºina!” . “Ce maºinã?” . “Pãi Dacia ta, asta din parcare. Aratã ca dracu’ printre cele ale personalului nostru. Ne declasificã. Cine vine ºi-o vede crede cã avem dificultãþi. Trebuie sã o schimbi!” . “Cu ce?” – îndrãzni Emil, care în sinea lui era mulþumit de maºinã. Nu era costisitoare, învãþase sã o repare singur, într-un cuvânt mergea....”Pãi – zise vicepreºedintele – faþã de poziþia ta în companie trebuie sã-þi iei un Porsche. Vezi cum faci, dar este important pentru toatã lumea”...
Emil ieºi vânãt. ÃŽi reveneau în minte toate necazurile. Renunþase sã-ºi mai trimitã copiii la ºcoala privatã din cartier ºi bãteau acum drumul pânã la ºcoala publicã, cu metroul. Nevasta nu mai beneficia de asistenþã medicalã gratuitã, ba venise unul cu ideea co- plãþii. Renunþaserã deja sã mai mãnânce carne în timpul sãptãmânii – nu e sãnãtos, decretase el - ºi tocmai gãsise un cizmar pensionar la care ºi-a dus toþi pantofii sã-i pingeleascã ...
ÃŽntors acasã, cu o figurã radioasã, îi prezintã nevestei cheia cu breloc. O cheamã la fereastrã ºi îi aratã în parcare, un bolid roºu: “O vezi? E noua noastrã maºinã!”. Nevasta încremeni “Eºti nebun? Maºinã nouã ne trebuia nouã?” . “Stai liniºtitã cã nu e nouã, e la mâna a doua. I-au pus motor de Trabant, deci consumã puþin ºi facem economie ºi la locuri, are doar douã. Dar o plãtim în 30 de ani. Iar peste 5, când modelul ãsta se retrage de pe piaþã, putem lua alta. “De ce?” – mai reuºi sã întrebe nevasta. “Pãi trebuie sã ne þinem rangul!” – rãspunse mândru Emil.
P.S. Orice asemãnare cu achiziþia avioanelor F16 de vânãtoare este rãu intenþionatã!