Nu de puţine ori, până în prezent, analiştii (cei mai mulţi, autoproclamaţi), au lansat teza incapacităţii electoratului care se prezintă la vot de a decela între demagogie şi competenţă, lăsându-se înşelat de promisiunile fără acoperire, în timp ce unica salvare ar fi putut să provină de la eşaloanele dezamăgite sau dezinteresate, care renunţă să-şi exercite dreptul democratic de a decide cine să reprezinte interesele întregii naţii.

Dacă te uiţi, însă, în urmă, cu puţină atenţie, observi că electoratul nu s-a prea înşelat. Că a fost înşelat – e altă chestiune. Reacţia sa a fost însă, de fiecare dată, promptă şi la obiect. În 1990 s-a votat masiv în favoarea entităţii care părea să reprezinte în mai mare măsură speranţele unei Românii care se eliberaseră de dictatură prin propriile sale forţe. De aici şi neîncrederea în democraţia de import sau în curentele istorice reînnodate după o jumătate de secol cu argumente expirate.

În 1992, majoritatea a ales între cele două aripi ale FSN-ului, optând pentru elementele care-i conferea o anumită stabilitate şi un coeficient de încredere mai mare, tandemul Iliescu-Roman rupându-se în favoarea primului. România nu s-a considerat, atunci, aptă să facă faţă unei reforme în ritm alert, preferând mai întâi o aşezare mai sigură în noile tipare.

În 1996, elementul predominant l-a constituit dorinţa de schimbare şi speranţa că cei care nu mai fuseseră la Putere ar fi mai apţi să aducă un suflu nou în cursa de prinderea din urmă a Europei. Că încrederea n-a fost investită în cine trebuie s-a văzut curând şi a fost elementul predominant care a readus la Putere, fără prea multe eforturi din partea acestora, pe social-democraţi, în 2000.

Chiar dacă prin performanţa economică guvernul Năstase a respectat contractul electoral, aroganţa şi constituirea grupărilor de interese, corupţia la nivel înalt au făcut ca electoratul să tragă un semnal de alarmă, lăsând voturile împărţite între tabere şi acceptând ca balanţa să fie înclinată de cel mandatat în ultimul moment cu calitatea de preşedinte.

Nimeni nu s-a îndoit că, în urma votului de ieri, Puterea Liberală nu va mai avea şansa să-şi continue, discreţionar, politica de gaşcă şi călcarea în picioare a interesului naţional. Dar cine crede că votul este un mandat în alb dat foştilor parteneri ai liberalilor se înşală: contribuţia democraţilor la dezastrul guvernării a fost importantă, chiar dacă, efectiv, ea a ocupat doar jumătate din mandat.

Votul de duminică lasă la latitudinea forţelor politice să găsească acea formulă de echilibru care să scoată ţara din marasmul crizei în care se afundă. Este ultima şansă a celor care vor forma noua Putere!