Că România are obiective majore şi că este dispusă să facă totul pentru a le atinge - este un adevăr unanim recunoscut. De aici, însă, o periculoasă înclinaţie spre slugărnicie şi spre un "yes-men"-ism cu consecinţe nu doar pe planul credibilităţii, ci şi al demnităţii. Am să dau două exemple. Primul - cel al declanşării bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, în primăvara lui '99. România se afla, atunci, prinsă la mijloc, între obiectivul declarat al aderării la NATO şi tradiţia unei bune relaţii istorice cu vecinul de la sud-est. În locul unei circumspecţii, măcar, dacă nu al unor rezerve perfect explicabile şi de înţeles ale viitorilor parteneri, preşedintele de atunci a ales calea supralicitării. Că bombardamentele erau "legitime şi necesare" - cum s-a exprimat atunci preşedintele Constantinescu - va rămâne, perpetuu, o pată greu de şters pe răbojul relaţiilor dintre noi şi sârbi. Numele lui Miloşevici şi Constantinescu se vor şterge, probabil, din memoria istoriei, dar va rămâne realitatea unei atitudini neconforme nici cu tradiţia, nici cu interesele şi nici cu o realitate pe care timpul, probabil că o va corecta. Al doilea: după anunţul intempestiv al preşedintelui american prin care acesta le cerea palestinienilor să-l scoată din cărţi pe Arafat, preşedintele României şi-a exprimat un punct de vedere nuanţat, considerând că eliminarea liderului palestinian n-ar fi o soluţie. După părerea unor comentatori, preşedintele Iliescu a comis o eroare, "jucându-se cu focul". După aceiaşi comentatori, ar fi trebuit să procedeze asemenea lui Constantinescu, salutând cu entuziasm propunerea lui Bush, lucru pentru care am fi fost primiţi în NATO chiar înainte de Praga. Realitatea - uşor de verificat - este nu doar că Iliescu este un mai bun politician decât Constantinescu, dar şi că lucrurile nu sunt atât de simple precum le consideră americanii. Aceştia au mai încercat să-l dea jos pe Miloşevici bombardându-i pe sârbi (şi) cu fluturaşi în care chemau poporul să se revolte împotriva acestuia. Erorile sau chiar naivităţile în aprecierea unor situaţii deosebit de complexe, precum cele din Iugoslavia şi din Orientul Mijlociu, sunt apanajul de-acum tradiţional al politicii externe americane. Este greu de crezut că situaţia din Orientul Mijlociu se va rezolva în urma apelului lui Bush şi că palestinienii se vor grăbi să-l înlăture pe Arafat, care va continua, probabil, să mai joace un rol important în politica din zonă. De aceea înclin să cred că declaraţia preşedintelui român este, în primul rând, un semn de realism politic, iar în al doilea, unul de demnitate.