În timp ce la Bucureşti Sfântul Părinte de la Roma şi Înalt Preafericitul de la Bucureşti (acesta din urmă, al doilea - ca importanţă a turmei -păstor de suflete din zona ortodoxiei) înalţă spre cer rugi pentru instaurarea păcii în mult prea încercaţii Balcani, deasupra Iugoslaviei continuă să cadă bombe, iar din Kosovo continuă să se târască cohortele de refugiaţi. Această apropiere semnificativă dintre cele două rituri fundamentale ale crestinităţii se produce la aproape un mileniu de la schismă şi este în primul rând meritul Papei de a fi găsit cele mai potrivite unelte pentru a face posibile apropierea şi dialogul. Dincolo de tot ceea ce a despărţit cele două biserici, rămâne umanismul fundamental al doctrinei creştine - apropiere faţă de om şi faţă de problemele lui - şi cred că patriarhul Teoctist a înţeles mai bine decât ceilalţi înalţi prelaţi acest lucru. N-am nici o îndoială că scurtul răstimp ce ne desparte de secolul următor -a cărui dimensiune fundamentală se presupune că va fi cea religioasă - va aduce cu sine o semnificativă împăcare între toţi credincioşii şi, alături de loan Paul al ll-lea, istoria va reţine cu siguranţă numele celor care vor fi făcut posibil acest lucru.

Rugile înfrăţite ale Papei şi ale Patriarhului sunt urmarea unei atitudini din primul moment clară şi lipsită de echivoc. Este o împrejurare semnificativă în care cei doi păstori de suflete au făcut abstractie de interesele politice şi ideologice, punând în centrul atenţiei lor suferinţele inutile ale oamenilor şi chemând la înţelepciune şi dialog. Înainte de a ajunge la Dumnezeu, ruga lor ar trebui ascultată şi de urechile celor pentru care atingerea obiectivului politic nu ţine cont nici de "pierderi colaterale" şi nici de suferinţele pribegiei. Zgomotul exploziilor şi al tirurilor acoperă încă, după mai mult de patruzeci de zile, gemetele muribunzilor şi plânsetul celor alungaţi de la căminele lor.

Ecumenismul în politică mai are de aşteptat. Poate până în secolul de după cel care urmează.