"Sunt popoare care au instinctul reunirii forțelor lor, noi avem geniul, din înnăscare, de a căuta cearta cu lumânarea" spunea - parcă special, pentru noi, cei de azi - Nicolae lorga prin 1922. Să fie oare acesta motivul pentru care, în loc să pietruim drumul ce ni se deschide, târnăcopim tot ce lăstărește în jurul nostru, de la colțul de iarbă infinit până la steaua singuratică, bolnavă de dragoste? Să fie oare acesta motivul pentru care, cu un talent unic prin ciudățenia lui, săpăm în spatele opincilor de frica trecutului, dar și în fața lor, de frica viitorului? Bineînțeles că vorbele respirate mai sus pot avea un cât de cât adevăr în ele, cum, tot la fel de bine, pot fi simple exagerări plastice ale unui om - eu, tu, el - obosit de atâtea și atâtea începuturi și dezamăgiri. Sau amăgiri. Sau autoamăgiri, închipuindu-ne că dacă am deschis poarta de un număr de ori, am și plecat de tot atâtea dăți. Logica aceasta, falsă, este o aporie și se identifică cu demonstrația în care o săgeată pornită dintr-un arc nu atinge niciodată ținta... Deunăzi, într-un grup, cineva tot comenta că presa îl zăpăcește, că transformă simplele păreri individuale, scoase din context, în scandaluri naționale. "Prea mult "tărăboi" pe marginea unor cazuri neclare, în care și cel mai netalentat avocat poate specula până la loc comanda", zicea vorbitorul, dând exemplul domnului "Felix" care, într-o anume conjunctură, pentru a sublinia amploarea fenomenului, afirmase că mai tot românul a dat informații la securitate. Imediat s-au gasit câțiva jurnalisti "cool" care au facut calcule și analize matematice pe baza cărora au lansat ideea că politicianul în cauză ar fi declarat un numar de 8-9 milioane de informatori. Razboiul vorbelor ce a urmat s-a stins precum a început. Repede. Fiindcă a fost declasat de o noua descoperire în materie de poliție politică - rețelele de copii informatori.Un alt cineva, căruia-i stateau vorbele pe buze, a replicat imediat: - Nu mai știi dom'le ce să crezi! Și nici pe cine! Dacă nu era presa, baba aia de "optzeșcinci" murea în pușcărie"! Într-o astfel de discuție, cu debut amical, temperatura urcă brusc, transformând comunicarea în trambulină pentru gimnastica vorbitorilor ce se visează, și ei, formatori de opinie. Și uite așa, sămânța aruncată în vânt germinează în universul cerebral al unora, transformând legile în flori de pus la butonieră și relațiile sociale în produse dirijate pe clase, ordine sau caste, în ceva care se vinde pe tocmeală, underground. Pentru cine? Pentru ce? Pentru cât? Dar, dincolo de toată povestea, două lucruri rămân suspendate ca o hologramă într-o ramă de "secol vechi". Primul, percepția omului de rând care, bătut de soartă, și fără încredere în justiție, se întreabă cu o ultimă speranță: " De ce nu-mi face presa dreptate"?. Al doilea, naivitatea unor confrați care, în anticamere sau, mai nou , în fața ușilor închise, vânează ore în șir "marele caz", în măsură să-i propulseze ca vedete de presă, dar care, în nerăbdarea lor , scapă din vedere zecile și zecile de întâmplări, pentru ei anodine, întâmplări care pentru oamenii obișnuiți sunt, de cele mai multe ori, în firescul lor amar, mai importante și mai dramatice decât savantele controverse despre destinele lumii.
|