Stau ºi mã întreb de ce nu prinde la noi ecologismul, ca doctrinã politicã.
Deºi au dat buzna pe scena proaspãt vopsitã a politicii imediat dupã Revoluþie, deºi existau modele europene de succes, MER-ul ºi PER-ul nostru au scris, în 21 de ani, cea mai sumarã ºi mai nesemnificativã paginã de acþiune. Deºi realitatea le-a oferit materie primã suculentã, deºi românii par tot mai preocupaþi de aceastã dimensiune a existenþei lor, ecologiºtii au fãcut în permanenþã figuraþie, nereuºind niciodatã sã adune voturi suficiente pentru a putea dezvolta un discurs parlamentar. Întotdeauna veleitãþile ºi orgoliile personale au fost mai puternice decât raþiunea care spune cã pe o singurã voce ecologiºtii ar fi putut realiza mai mult decât pe douã, trei sau mai multe.
O ºtire recentã informeazã cã Mugur Mihãescu ºi-a încheiat cariera de preºedinte al „verzilor”, cum se autointituleazã Miºcarea Ecologistã, sau MER. N–a stat acolo decât câteva luni, în care a plictisit telespectatorii pe la câteva emisiuni în care încerca sã evolueze într-un registru în care nu se simþea confortabil – talentul sãu constând în puterea de a-i face pe oameni sã râdã, nu sã cadã pe gânduri. „Vacanþa Mare” a prevalat în faþa ecologismului, chiar dacã devine ºi ea, uºor-uºor, o amintire.
Ce a cãutat Mugur Mihãescu acolo? Pur ºi simplu cineva a crezut cã notorietatea sa umoristicã va putea fi convertitã în voturi. Cum a crezut, dealtfel, ºi Virgil Mãgureanu, când a vrut sã facã din Florin Cãlinescu un candidat la preºedinþie. Dar, atâta timp cât existã un precedent de genul Coluche, care l-a concurat pe Mitterand la „les erections pestillentieles”, de acum vreo patru decenii, de ce nu?
Bun. Cu sau fãrã haz, Mugur Mihãescu a apucat mãcar sã ridice problema Roºia Montana. Pe bune. Nu te poþi numi forþã ecologistã aplaudând un astfel de proiect. Cum a fãcut-o PER-ul, mai sensibil la banii Gold Corporation decât la nevoile ecologice ale românilor. PER-ul este un alt exemplu de inadecvare la demersul firesc. Partidul a fost trezit din moþãiala sa istoricã de un veleitar, extirpat de formaþiunea din care fãcuse parte pentru niscai nereguli, dornic sã se reinsereze în peisajul mare, cãlare pe calul troian al unui „club ecologist” în mrejele cãruia mai cad pradã, din când în când, intelectuali debusolaþi ºi actori nerealizaþi. De ce nu reuºeºte ecologismul sã se dezmeticeascã (dacã a fost vreodatã mai treaz)? Pentru cã nu renunþã la a face mai multã politicã ºi mai puþinã ecologie. Când raportul va deveni invers, va exista o ºansã. Una serioasã, nu eco-umoristicã... |