Cine ºi-a imaginat cã vechile politici de dominaÞie au luat sfârºit o datã cu accesul cvasigeneral la democraÞie, se Înºalã. Nu numai cã nu au dispãrut, dar ele au devenit mult mai subtile, Într-o lume ÎmpãrÞitã mai degrabã În sãraci ºi bogaÞi, decât În puternici ºi slabi. Deschiderea cãtre Estul eliberat de sub tutelele totalitare oferã Europei celor bogaÞi posibilitatea de a dezvolta noi tactici de subordonare. La fel ca ºi societãÞile naÞionale, societatea continentalã are o stratificare a sa la care nu va renunÞa de bunãvoie. O stratificare ce, În numele drepturilor omului ºi al Înaltelor principii democratice, are la bazã carantina la care sunt supuºi noii veniÞi. O carantinã abuzivã, umilitoare, În care aroganÞa celor mai egali decât alÞii se drapeazã În mantia retoricii ºi a "monitorizãrii", animatã de mentalitatea standardelor diferenÞiate geografic. În virtutea acestora, o Turcie aflatã prea la est e trasã de urechi pentru lucruri ce li se Întâmplã ºi englezilor ºi spaniolilor care, fiind plasaÞi la vest, κi pot permite sã ignore ceea ce nu se iartã altora. Exemplul nu este singular. Singularã este doar reacÞia Turciei, ca o primã manifestare de demnitate În aceastã "otomanizare" a la Strasbourg, În care jãlbarii suzerani se Întrec cu plocoanele ºi cu temenelile. Refuzul Turciei de a accepta aroganÞa ºi umilinÞele poate fi un dublu semnal: o datã cãtre organismul european, care tinde tot mai mult sã-ºi depãºeascã atribuÞiile, ºi altã datã cãtre cei dispuºi oricând sã renunÞe la prerogative ºi suveranitate de dragul intrãrii Într-o Europã ca un tren cu trei clase, fericiÞi de a prinde scara ultimului vagon.