REMEMBER 2003 Celebrul scriitor englez George Orwell, cel care a zugrăvit în al său "1984" tabloul sumbru al totalitarismului ajuns la limitele sale extreme, ar fi avut un bun prilej să-şi exerseze imaginaţia pe un subiect paralel: democraţia intrată în faza acută a 'dublei gândiri' şi al contrastului, nici măcar jenant, dintre vorbe şi fapte, dintre intenţii şi acţiuni. Criza din Irak constituie, din acest punct de vedere, un exerciţiu stilistic impecabil: avem, pe de-o parte, grija pentru demnitatea persoanei şi respectul faţă de libertăţile individului, iar pe de altă parte, calculul rece al profitului şi împărţeala la masa verde a prăzii de război.   Avem dorinţa declarată de a evita un conflict cu vărsare de sânge şi, pe de alta, pregătirile asidue pentru declanşarea războiului. Avem respectul declarat faţă de instituţiile internaţionale şi ignorarea lor totală.   Avem principiul eliberării unui popor în faţa realităţii care reprezintă eliberarea poporului de sine însuşi.Avem respectul pentru libertatea de expresie şi libertatea presei şi bombardarea unor obiective civile, precum staţii de televiziune şi birouri de presă.   Avem grija pentru obiectivitatea relatărilor de pe câmpul de luptă şi transformarea în "persona non grata# a celor care transmit altceva decât s-a convenit. Ca să ajungem în Rusia, astăzi avem nevoie de un pod, peste Ucraina şi peste Moldova. Un pod pe care în viziunea lui Bush îl puteam reprezenta noi înşine, în poziţie orizontală, urmând ca NATO să păşească voios peste noi spre ceea ce a reprezentat, atâta vreme, adversarul cel mai de temut. Nu mai ştiu deloc ce-a vrut să spună Bush, când a fost la noi. Dacă era un îndemn, o sugestie sau o directivă.  Nu mai ştiu, de când Igor Ivanov a declinat ferm o asemenea eventualitate.  'N-avem timp de poduri' - a spus el la Bucureşti.  Ceea ce înseamnă că Moscova nu mai crede în poduri, atâta timp cât poate să-şi croiască propriile-i drumuri spre oricine. Este şi o mică ciupitură în afirmaţia diplomatului rus: până nu v-a zis Bush, nu v-a trecut prin cap să priviţi spre noi.  Acum nu mai suntem noi interesaţi! Fără poduri, deci. Şi fără lacrimi. Judecarea realităţii ruseşti prin prisma percepţiilor democraţiei de tip occidental este, din capul locului, o mare greşeală.  Pe această bază se poate concluziona, de pildă, că Elţân a fost un mare democrat, din moment ce era cât pe ce să nu se realeagă, salvându-l, în ultimă instanţă, "mercenarii americani". Realitatea este nu că Elţân ar fi fost mai democrat, ci că a fost înzestrat cu posibilităţi mai reduse de a exercita controlul asupra societăţii ruse. Buimac, alcoolic, pradă unor instincte de circar, el a fost simpatic unui mari părţi din populaţia care a optat între biciul tradiţional al dictaturilor seculare şi dezmăţul şi dezintegrarea instituţională, pentru aceasta din urmă. Să nu uităm că, în Rusia nu există nici o generaţie care să fi cunoscut ce înseamnă democraţie pentru simplul motiv că aceasta nu a existat vreodată pe întinsul ţării. Dezmembrarea Uniunii a fost însoţită de pierderea prestigiului de mare putere, lucru care în ochii populaţiei a cântărit mai mult decât libertăţile pe care, oricum nu le înţelegea. Cred că mai degrabă aici trebuie explicată reţeta electorală a lui Putin, mai degrabă, decât în opresarea unei opoziţii care, oricum, abia-şi mai trăgea zilele. Iar reducerea foştilor comunişti la doar jumătate din scorul electoral al ultimelor alegeri spune foarte bine care este mesajul pe care l-au recepţionat din partea celui pe care ruşii şi-l doresc mai degrabă de ţar decât de preşedinte.