Nu mă număr printre cei care nu pot să trăiască dacă nu-şi confecţionează rapid un idol. Sau care se simt obligaţi să-şi schimbe idolul ori de câte ori se modifică ceva în propria lor percepţie. De doisprezece ani încerc să privesc cu luciditate scena politică şi caut să  înţeleg ceea ce se ascunde dincolo de aparenţele pe care le amplifică sau le estompează mass-media. Şi, poate că în nici un alt caz decât acela al domnului Ion Iliescu mass-media nu a trimis spre public mesaje mai contradictorii şi mai puţin conforme cu o realitate pe care doar cei apropiaţi o cunosc, de regulă. Şi parcă niciodată ca acum, cu prilejul lungului turneu pe care preşedintele l-a întreprins în Asia, această realitate nu a fost atât de evidentă, pentru toţi cei care i-au fost în preajmă. Spre deosebire de aproape toţi cei care s-au perindat pe scena politică românească, de la redescoperirea democraţiei, domnul Iliescu are marea calitate de a fi mereu acelaşi. De a nu se îmbăta din vinul puterii şi de a nu suferi- mai mult decât este cazul- de pe urma gustului amar al eşecurilor. Are calitatea de a-şi păstra intacte trăsăturile de caracter care au făcut din el un reper de echilibru într-o perioadă atât de supusă dezechilibrelor. Preşedintele se află pe finalul unei cariere politice îndelungate şi complexe, care l-a purtat, şi într-un timp şi în altul, spre suişuri sau spre abisuri. A primit şi succesele şi insuccesele cu naturaleţe şi cu înţelepciune. A ştiut însă să facă din fiecare înfrângere (indiferent căror cauze s-a datorat) platforma următorului succes. Fără el, probabil că alternanţa, necesara alternanţă la putere, n-ar fi dobândit valoarea de model pe care a căpătat-o. A părăsit Cotrocenii cu aceeaşi demnitate cu care i-a regăsit după patru ani. Eliberat de stresul şi complexele unei alte confruntări, preşedintele pare acum hotărât să facă din ultimul său mandat un reper pentru ceea ce îi caracterizează la cel mai înalt nivel personalitatea: normalitatea! L-am urmărit, cu mai multă atenţie, pe parcursul turneului pe care l-am evocat. Nu numai că nu s-a bucurat de nici o facilitate faţă de restul celor 120 de oameni din suită ( deşi ar fi putut face, precum Ceauşescu, din compartimentul business al avionului, un apartament în care să nu fie deranjat!), călătorind în aceleaşi fotolii, mâncând aceeaşi mâncare, suportând aceleaşi neplăceri ale zborurilor îndelungate, dar a avut şi cel mai dens şi mai încărcat program. Păstrându-şi voiciunea şi buna dispoziţie şi apetitul formidabil de comunicare. Nu doar în avion, dar şi pe tot parcursul vizitei, a vorbit îndelung cu fiecare şi despre orice. N-a făcut-o dintr-un calcul populist , ci dintr-o firească nevoie de a transmite şi de a primi informaţie. Nu cred că vreunul dintre membrii delegaţiei a avut probleme în a-l aborda şi în a primi vreun răspuns. Dialogurile sale au mers uneori până la limita imprudenţei, pentru că în sinceritatea sa îi e greu să înţeleagă de ce unii îi răstălmăcesc sau deformează spusele. Ce vreau să spun: că privindu-l, ascultându-l, urmărindu-l de pe o poziţie nu doar profesională am înţeles mai bine mecanismele care fac din oamenii nepregătiţi să suporte povara puterii, apariţii artificiale, cărora, odată cu luciul funcţiei li se şterge şi personalitea.