Cea mai aşteptată decizie este aceea care vizează preşedinţia. Dacă outsiderii şi-au fixat deja candidaturile, şi se ştie că pentru Cotroceni vor candida, mai mult ca sigur, Stolojan pentru alianţa liberalo-democratică şi Vadim pentru 'România Mare', la PSD suspansul continuă. Este clar că, deşi mai mulţi sunt cei care l-ar vota acum, decât în alte dăţi, dl Iliescu va părăsi definitiv instituţia din Deal. Cine va prelua ştafeta? Primul răspuns care ne vine în gând - din obişnuinţa de a concepe această funcţie ca fiind cea mai importantă din stat este: Năstase! Cât de mult, însă, doreşte Adrian Năstase sa fie privat de pârghiile puterii pe care o exercită în calitate de premier şi la care nu va mai avea acelaşi acces ca preşedinte? Cât de mult îi va conveni, ca odată cu acestea să piardă şi pârghiile de manevrare a aparatului de partid, de care iaraşi va trebui să se despartă în calitate de preşedinte al tuturor românilor? Sunt întrebari serioase, cu greutate, şi ele îşi aşteaptă răspunsul. Un prim indiciu îl va constitui mesajul pe care preşedintele Iliescu îl va da adunării, la care a fost invitat să participe. Iar din acest mesaj vor decurge şi toate celelalte clasificări.Observ că după ce i-a tot bombănit pe cei din PSD că, în loc să-şi vadă de treabă şi să se ţină de programul de guvernare, vin cu tot felul de idei de alegeri anticipate şi guverne remaniate, preşedintele Iliescu s-a contaminat el însuşi cu acest microb. Altfel nu se explică discuţia pornită în legatură cu decalarea alegerilor prezidenţiale de cele legislative, care a inflamat, ca la comandă, clasa politică şi presa. Aşa că preşedintele a aruncat şi el o petardă în mijlocul scenei: de ce n-ar fi decalate alegerile prezidenţiale de cele legislative în următoarea formulă - prezidenţialele, prin octombrie, cu două luni înainte de terminarea mandatului său, iar legislativele, la trei luni (cum zice la Constituţie) după intrarea în pâine a noului preşedinte? Dl Iliescu, senin din punctul de vedere al interesului personal, doreşte probabil să experimenteze şi coabitarea vreme de două luni, cu succesorul său, timp în care poate să facă tot ce n-a reuşit (sau n-a avut cu cine) să facă în '96: să dea sfaturi, să prezinte echipa, să vegheze la transmiterea integrală a arhivei (nu ca Constantinescu, care a luat-o cu el acasă, de şi-a scris memoriile la kilogram). Şi nu doar atât: preşedintele găseşte ca în felul acesta se va rezolva şi problema candidaţilor-locomotivă, care nu vor mai trebui să tragă dupa ei partide, cum a făcut-o dânsul! În orice democraţie cu stagiu, formaţiunile care nu sunt la putere se foloseau de orice prilej de a răsturna Guvernul sau de a-l forţa să recurgă la alegeri înainte de termen, sperând ca în acest fel sa le ia locul celor care i-au învins. Este, practic, regula jocului. Asta nu exclude, bineînţeles, posibilitatea ca formaţiunea - sau formaţiunile - aflate la putere, să încerce să-şi consolideze situaţia profitând de un moment favorabil şi organizând alegeri anticipate. Aceasta tehnică este valabilă, însă, pentru democraţiile consolidate, acolo unde ciclurile electorale nu afectează continuitatea şi stabilitatea procesului economic şi social. Nu este şi cazul nostru, din motive lesne de constatat. Pentru noi, fiecare an de alegeri a fost un an pierdut. Mai întâi cu campaniile electorale, care încep cam cu şase luni înainte de a fi declanşate oficial. Iar apoi cu împărţeala sau reîmpărşeala prăzii electorale, cu algoritmul, cu înlocuirea 'alor lor' cu 'ai noştri', cu lamentările legate de greaua moştenire pe care partidele şi-o lasă unele altora. Astfel încât, alegerile anticipate n-ar face, în cazul nostru, altceva decât să reducă la vreo doi ani un ciclu important, menit să pună bazele asaltului asupra Europei. Nu este de mirare că pentru marele public, tot mai dezinteresat de discuţiile sterile pe aceasta temă, alegerile anticipate au devenit alegeri antipatice.