Cu exact 20 de ani în urmă, într-un final de ianuarie tensionat, am avut prilejul să fac parte din grupul de jurnalişti care a însoţit delegaţia română la Strasbourg, unde urma să aibe loc o adunare referitoare la admiterea României în Consiliul Europei.

Era primul pas de integrare a tării noastre în comunitatea europeană şi el avea loc sub semnul drepturilor omului şi al libertăţilor democratice, şi venea după o serie de evenimente ce puseseră sub semnul întrebării credibilitatea regimului instalat la Bucureşti după răsturnarea dictaturii. Avuseseră loc deja câteva mineriade, Piaţa Universităţii rezonase ca o reacţie la neocomunismul pe care l-ar fi reprezentat FSN-ul, iar partidele de opoziţie, care pierduseră primele alegeri, făceau un lobby extern intens împotriva guvernului. În aceste condiţii forul european era reticent, iar faptul că după un an de la obţinerea libertăţii nu aveam încă acces într-o organizaţie în care se aflau deja „esticii” din jurul nostru devenea extrem de incomod, blocând alte procese de integrare strict necesare evoluţiei ţării şi desprinderii de sechelele totalitare.

Atunci, premierul Roman a fost invitat în plenul Consiliului pentru a răspunde întrebărilor reprezentanţilor naţiunilor membre. Am asistat atunci, pentru ceva mai mult de jumătate de oră, la un veritabil tur de forţă al premierului care a reuşit să răspundă convingător chestiunilor puse în discuţie, unele dintre ele delicate. Dincolo de mult comentatul (şi lăudatul!) poliglotism al şefului Guvernului, a fost memorabilă – şi extrem de apreciată - rigoarea demonstraţiilor ce i-a adus, în final aplauze. Şi – o zi mai târziu – decizia de primire a României în Consiliul Europei.

Două decenii mai târziu, tot la Strasbourg, preşedintele de azi al României repetă acest exerciţiu politic. Joi, Traian Băsescu s-a aflat faţă în faţă cu parlamentarii europeni care au dorit să-şi lămurească unele aspecte legate de evoluţiile din România. Au fost şi întrebări insidioase , cărora Traian Băsescu le-a răspuns ca la Bucureşti – prin ironii sau prin „externalizarea” problematicii interne, acuzând opoziţia de ... externalizare. Probabil că multor români modul în care a reacţionat preşedintele le-a oferit o satisfacţie. Poate că unele răspunsuri erau meritate. Dar purtarea preşedintelui n-a fost una de om politic cu anvergură internaţională. Consecinţele ironiilor şi a băşcaliei ieftine nu vor întârzia să se vadă, iar aparenta sa victorie se va converti într-o şi mai mare pronunţată izolare a României şi de discreditare a eforturilor şi demersurilor sale.