O nouă etapă a acerbei confruntări care se manifestă între echipele şefului de la Cotroceni şi a celui de la Victoria s-a consumat în ultima zi a anului, chiar în penultima sa oră. După tradiţionalul mesaj prezidenţial, produs într-un decor absurd (parcă brăduleţul de iarnă pronunţa discursul, aşa era acesta de în prim plan), hop, surpriza serii: mesajul premierului! Auditoriul, neacaparat încă de ambianţa sărbătorii, şi-a dat cu presupusul. Cine e mai important în ziua de azi? Preşedintele sau premierul? Dacă e preşedintele, atunci de acesta a cuvântat în "deschidere"? Dacă e premierul, de ce s-a mai băgat şi preşedintele? Şi aşa mai departe. Dacă e vorba de o problemă, ea nu constă în ordinea în care au fost plasaţi vorbitorii către naţiune. Ci în tot mai pronunţatul dualism al puterii în România. Şi până în 2000, ţara noastră a fost o republică semiprezidenţială, dar nimeni nu a pus sub semnul întrebării autoritatea prezidenţială. Şi nu au pus, în primul rând, primii miniştrii, care au acceptat ca pe un dat constituţional preeminenţa, în momente festive, a titularului de la Cotroceni. Lucrurile au început să se schimbe odată cu venirea la putere a lui Adrian Năstase. Şi când spun "la putere" vreau să se înţeleagă că nimeni înaintea sa, după '89, n-a cumulat atâta autoritate şi forţă de decizie. Năstase este, ca premier, subordonat al Parlamentului, unde forţa principală o constituie PSD-ul, al cărui preşedinte este tocmai Adrian Năstase. Care, cu un staff dedicat, îşi constituie un puternic eşafodaj de imagine publică, dublând sau chiar concurând instituţia prezidenţială. Mesajul de Anul Nou este un exemplu (deşi se zice că, fiind consultat, preşedintele ar fi fost de acord), primirile de personalităţi străine cu gardă militară fiind altul, şi aşa mai departe. Aş vrea să fiu înţeles: nu creşterea autorităţii premierului este un lucru care ar trebui să producă cuiva îngrijorare. La urma-urmelor, Adrian Năstase dă acum adevărata măsură a talentului său politic. Îngrijorătoare este această cursă pe care o generează ambiţiile şi frustrările celor două echipe şi pe care riscă să o transforme într-o veritabilă capcană.