La ceea ce se întâmplă acum cu presa scrisă, introducerea CAS-ului la drepturile de autor n-ar fi decât necesara bomboană de pe colivă. Această ameninţare – căci până la urmă despre aşa ceva este vorba – apare sistematic pe piaţă în momente în care anumite forţe politice consideră că ar putea să plătească nişte poliţe. De data aceasta este vorba despre sancţionarea campaniei anti-băsesciene dusă în principal de presa scrisă, în timpul recentului scrutin, dar nu numai.

De aproape un deceniu ziarele tipărite înregistrează un lung şi constant declin. Tirajele s-au diminuat continuu şi, la ora actuală, BRAT-ul nu prea mai are practic ce număra. Pe măsură ce ponderea şi influeanţa ziarelor centrale generaliste a scăzut, au crescut cele ale tabloidelor – publicaţii fără pretenţii formatoare, ce se rezumă la a satisface apetitul pentru senzaţional ieftin al unei categorii de populaţie tot mai desprinse de noţiunile de cultură şi civilizaţie. Asta pe de o parte. Pe de alta, presa cu pretenţii plăteşte un tribut dramatic neadecvării sale la o nouă stare: aceea a unor opţiuni limpezi. Presa, în general, s-a străduit să afişeze o obiectivitate şi o imparţialitate ce devin tot mai puţin funcţionale într-o societate marcată de profunde falii politice. Neasumarea cinstită a unor opţiuni – fireşti la urma urmelor – a semănat neîncredere în rândul cititorilor, o neîncredere cu consecinţe directe în cifrele de vânzări. Criza morală, de atitudine, a fost prompt dublată de criza economică: în faţa concurenţei televiziunii mai adecvate şi mai... ieftine, porţia de publicitate a printului a scăzut continuu până la a nu mai putea să acopere cheltuielile curente, fără a mai fi vorba de vreun profit. Multe ziare au fost salvate de la un deces prematur de interese politice care le-au menţinut în viaţă artificial până la deznodământul prezidenţialelor. De aici înainte „gripa tiparului” a lovit necruţător. Deja patru publicaţii, altminteri considerate redutabile, şi-au încetat apariţia la chioşcuri, iar altele sunt pe cale de a o face.

În aceste condiţii o eventuală adoptare a deciziei de a se introduce plata CAS-ului pe veniturile din drepturile de autor va face ravagii. Marea majoritate a gazetarilor în viaţă trăiesc din aceste drepturi de autor – angajările fiind prea costisitoare pentru bugetele sărace ale redacţiilor. Angajatorii vor reduce automat cheltuielile din suma plătită prestatorilor, ale căror venituri vor fi reduse corespunzător. Şi vorbim de angajatorii care au mai rămas în viaţă. Şi de aici concluzia stupidităţii  mişcării: birul acesta suplimentar nu va mai putea fi încasat din lipsă de... subiecţi. Va fi cam la fel cu forfetarul de la IMM-uri: decât puţin de la toate câte sunt, mai bine nimic!

Această măsură ilustrează, în ultimă instanţă, completa lipsă de orizont a activităţii presei, care combate criza cu ce are la îndemână: e ca şi cum ai vaccina populaţa împotriva crizei porcine cu otravă! Un mort nu mai trebuie tratat, deci scad cheltuielile...