Cu excepţia ziarelor şi a ziariştilor, şi - conjunctural - a liberalilor (sunt curios dacă ar fi avut aceeaşi poziţie dacă se mai aflau la guvernare?) nimeni nu s-a arătat prea revoltat de votarea legii privind dreptul la replică.   Cu toată verva pusă în formulările utilizate de către gazetarii care nu iubesc ideea de "a da socoteală cuiva" (vorba lui Ioan Mircea Paşcu), cu toate protestele lansate de unele asociaţii profesionale, publicul a trecut cu indiferenţă peste această "încălcare a normelor democratizate".   Poate că lucrurile stau aşa.  Nu sunt sigur şi nu încerc să generalizez.   Poate că unele autorităţi, supuse tirului critic, se vor prevala de acest text de lege pentru a închide gura ziarelor şi ziariştilor incomozi.  Poate că se vor comite abuzuri.   Dar, din momentul în care a fost votată, legea e lege şi trebuie respectată.  Bună-rea, legea dreptului la replică trebuie să pună în balanţă dreptul egal al persoanei de a-şi proteja imaginea şi prestigiul.   Pentru că, oricât de incomod ar fi acest lucru, nu putem să nu recunoaştem că, asemeni celorlalte segmente ale societăţii româneşti, presa este şi ea împărţită şi contradictorie.   Există ziarişti oneşti şi gazete oneste.  Dar există şi suficient de mulţi derbedei în această breaslă, şi destule gazete-tarabe, pentru care "critica" este primul pas dintr-un mizerabil proces al şpăgii.   Nimeni nu e mai presus de lege - titrează ziarele acolo unde mai demult scria "Proletari din toate ţările, uniţi-vă!"   Cred că şi acum ziariştii trebuie să fie mai uniţi, nu doar în faţa politicienilor, a autorităţilor, a celor care comit abuzuri, ci şi în faţa propriilor sale defecte şi erori.   Nu legea dreptului la replică este principalul inamic al gazetarilor, ci acei confraţi ai lor pentru care acest principiu nu valorează nici doi bani.   Nu cred că vreun ziar care îşi respectă deontologia, care cântăreşte bine lucrurile, care-şi blindează cu argumente opiniile, are a se teme de dreptul la replică.  Sau de Legea Dreptului la replică...