Dl Iliescu a făcut o vizită în Canada, prilejuită de aniversarea a 80 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Cu acelaşi prilej, preşedintele a participat şi la dezvelirea, la Montreal, a unui moment dedicat poetului naţional, Mihai Eminescu. Evenimentul a fost marcat de protestele unei părţi a audienţei. În Canada, ca şi în România, dealtfel, dreptul la opinie este prevăzut în Constituţie. Orice persoană are posibilitatea să-şi exprime părerile contrare, indiferent dacă este vorba despre opinii oficiale sau majoritare, dacă o face într-o manieră care să nu contravină legii, şi nici drepturilor altor persoane, care nu împărtăşesc respectiva opinie. Este o caracteristică a lumii libere, în general, şi cu cât democraţia este mai bine fixată în respectiva societate, cu atât diversitatea de opinii este mai marcată şi mai clar exprimată. Dl Iliescu a fost de curând la Londra şi a putut vedea acolo pancarte de protest, conţinând ac uzaţii la adresa primului-ministru Blair, postate vizavi de clădirea Parlamentului, în locul unde 'disidenţii' locali primiseră promisiuni din partea poliţiei. Că la Montreal vor fi şi unele manifestări de proteste se ştia dinainte, ziarele anunţând preocuparea unor grupuri de emigranţi români pentru o astfel de atitudine. Ce voiau aceste grupuri este mai puţin important, iar autorităţile locale nu au dorit să împiedice acest lucru. Că nu au reuşit să împiedice o tentativă de agresiune la adresa preşedintelui român este mai grav şi asta spune ceva despre competenţa poliţiei din Montreal. Ceva mai jos, în Statele Unite, aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla, dar americanii au o experienţă superioară în materie de asigurare a liniştii publice. Cert este că unul dintre românii emigraţi şi nemulţumiţi de actuala sa condiţie, a considerat că dl Iliescu este ţapul ispăşitor pentru situaţia sa, care s-ar putea remedia dacă-i aplică 'vinovatului' o lovitură de pancartă în cap. Dl Iliescu a primit manifestarea cu îngăduinţa pe care o are, de ani de zile, faţă de cei care nu sunt de acord, mai degrabă cu persoana sa, decât cu ideile sale şi, în maniera proprie a dorit să stea de vorbă cu agresorul şi să-i înţeleagă gestul. N-a aflat mare lucru, decât că acesta a trebuit să emigreze din cauza sa! Răzbate, în acest gest extrem, un sindrom: acela al frustrării unui mare număr de emigranţi români, nu neapărat din cauza vreunor persecuţii de ordin politic, cât mai degrabă datorită unor aspiraţii spre o viaţă mai bună. Puţini sunt, însă, cei care reuşesc să se adapteze şi să-şi depăşească condiţia. Cei mai mulţi încearcă să pună eşecul personal pe seama situaţiei din ţară. Care nu este nici simplă şi nici uşoară. Dar nu cred că problemele lor pot fi rezolvate în felul acesta. Dreptul de a huidui este un drept fundamental, dar el nu poate suplini dialogul şi nu poate duce la altceva decât la un focar de tensiune inutilă care se auto-justifică alimentându-se din tot soiul de frustrări.