Cu fiecare zi care trece, devine tot mai puternic sentimentul de profundă frustrare pe care l-a generat maniera în care autoritățile sovietice au rezolvat criza ostaticilor. Privită la rece, acțiunea comandoului este și poate fi considerată un succes: puteau să moară 800 de ostatici. Au murit doar 114. Adică unul din opt. Pe teroriști nu-i mai punem la socoteală pentru că o lege nescrisă a serviciilor de specialitate spune că un terorist bun e doar un terorist mort și că nu se iau prizonieri din rândul acestora, tocmai pentru a nu perpetua lanțul terorii. Un alt aspect important al intervenției este acela că nici unul dintre asaltori nu a fost rănit sau împușcat, ceea ce este din nou un succes, având în vedere riscurile enorme pe care le prezintă confruntarea cu fanaticii. Această victorie lasă, însă, Rusiei și lumii, un gust amar. Acela de a fi fost sacrificați tocmai aceia în numele cărora s-a declanșat acest atac. Dacă cei 114 ostatici ar fi murit, pe rând, de glonțul teroriștilor, sau în exploziile pe care ar fi putut să le declanșeze prin detonarea încărcăturilor purtate la brâu de femeile cecene, ar fi fost una. Ar fi fost tragic, dar într-o logică nebună a lucrurilor. Faptul, însă, că toți aceștia au fost uciși de gazul neexperimentat și nedozat corespunzător, amplifică tragedia până la marginile disperării. Președintele Putin a fi trebuit, poate, să le ceară scuze compatrioților săi nu pentru că nu i-a putut salva pe toți, ci pentru că i-a sacrificat, cu sânge rece! Este partea emoțională a acestui dramatic episod. Partea pragmatică spune că fără o astfel de intervenție, șansele terorismului de a ne bulversa existența, deveneau mai mari. Există, desigur, o doză de incompatibilitate între principiile umanismului și rațiunile politice de stat. Ele au fost evidente și în cazul submarinului Kursk când, aceeași secretomanie care a caracterizat utilizarea gazului letal, a însoțit și neintervenția care a îngropat pe fundul mării un număr aproape identic de ostatici. |