Cu fiecare zi care trece, devine tot mai puternic sentimentul de profundă frustrare pe care l-a generat maniera în care autorităţile sovietice au rezolvat criza ostaticilor. Privită la rece, acţiunea comandoului este şi poate fi considerată un succes: puteau să moară 800 de ostatici. Au murit doar 114. Adică unul din opt. Pe terorişti nu-i mai punem la socoteală pentru că o lege nescrisă a serviciilor de specialitate spune că un terorist bun e doar un terorist mort şi că nu se iau prizonieri din rândul acestora, tocmai pentru a nu perpetua lanţul terorii. Un alt aspect important al intervenţiei este acela că nici unul dintre asaltori nu a fost rănit sau împuşcat, ceea ce este din nou un succes, având în vedere riscurile enorme pe care le prezintă confruntarea cu fanaticii. Această victorie lasă, însă, Rusiei şi lumii, un gust amar. Acela de a fi fost sacrificaţi tocmai aceia în numele cărora s-a declanşat acest atac. Dacă cei 114 ostatici ar fi murit, pe rând, de glonţul teroriştilor, sau în exploziile pe care ar fi putut să le declanşeze prin detonarea încărcăturilor purtate la brâu de femeile cecene, ar fi fost una. Ar fi fost tragic, dar într-o logică nebună a lucrurilor. Faptul, însă, că toţi aceştia au fost ucişi de gazul neexperimentat şi nedozat corespunzător, amplifică tragedia până la marginile disperării. Preşedintele Putin a fi trebuit, poate, să le ceară scuze compatrioţilor săi nu pentru că nu i-a putut salva pe toţi, ci pentru că i-a sacrificat, cu sânge rece! Este partea emoţională a acestui dramatic episod. Partea pragmatică spune că fără o astfel de intervenţie, şansele terorismului de a ne bulversa existenţa, deveneau mai mari. Există, desigur, o doză de incompatibilitate între principiile umanismului şi raţiunile politice de stat. Ele au fost evidente şi în cazul submarinului Kursk când, aceeaşi secretomanie care a caracterizat utilizarea gazului letal, a însoţit şi neintervenţia care a îngropat pe fundul mării un număr aproape identic de ostatici.