Într-o recentă emisiune de televiziune în care l-am avut ca invitat pe Radu Vasile, fostul premier din perioada 1998-1999, am abordat spinoasa temă a relaţiei dintre centrele de putere politică, la români, şi, bineînţeles, în democraţie. Dl Radu Vasile ilustrează prin propria sa persoană şi prin relaţia tensionată pe care a avut-o cu preşedintele aferent, profilul acut al regimului dualist pe care l-a creat, prin imperfecţiunile sale, Constituţia. Practic, cu o singură excepţie - tandemul Ion Iliescu-Nicolae Văcăroiu - toate celelalte s-au aşezat sub semnul unor tensiuni care au devenit explozive. Procesul a început chiar cu echipa Iliescu-Roman, în care 'emanaţii' Revoluţiei au apucat-o devreme pe căi diferite, evoluând până la ruptura dramatică din septembrie 1991, când Petre Roman a ieşit de la guvernare într-un mod care mai stârneşte şi astăzi controverse. Nici echipa Iliescu-Năstase nu a fost una armonică, notele acute ale divergenţelor nereverberând în exterior pe măsura intensităţii lor datorită complexelor pe care Năstase le avea faţă de părintele său politic şi propensiunilor împăciuitoriste ale acestuia. Între Radu Vasile şi Emil Constantinescu, nepotrivirile de caracter au fost aproape totale. Între ei n-a existat, pe plan uman, aproape nici un fel de comunicare, veneau din lumi diferite şi tăiaseră cu ostentaţie orice punţi de legătură. În cele vreo 16 luni de coabitare s-au călcat, practic, pe picioare şi s-au ignorat reciproc până la nivelul de a face nefuncţionale mecanismele de guvernare. Însăşi scoaterea din joc a lui Radu Vasile s-a produs într-un mod care ar fi putut să genereze cea mai gravă criză politică din România, iniţiativa neconstituţională a preşedintelui riscând să se întoarcă împotriva sa. L-a salvat doar lipsa de chef a Opoziţiei de a se complica, într-un moment în care se vedea deja cu sacii în căruţă pentru viitorul scrutin electoral. Istoria se repetă fără ca cineva să înveţe ceva din greşelile celor dinainte. Relaţia preşedinte-premier este din nou pe punctul de a se inflama. Motivele sunt, practic, aceleaşi: incompatibilităţi de ordin personal, pe fondul celor pe care Constituţia revăzută nu le-a clarificat. Cele două funcţii au, în continuare, prerogative care se încalecă, limitele acţiunii nefiind clar precizate. În plus, relaţia rămâne în plasa unei prejudecăţi - aceea că între cele două funcţii trebuie să existe şi o compatibilitate de ordin uman, cea instituţională nefiind suficientă. Totuşi, ceea ce se întâmplă acum limpezeşte cel puţin o zonă a acestei legături: apar tot mai limpezi limitele de acţiune ale puterii prezidenţiale şi faptul că guvernarea revine, practic, Executivului, intervenţiile prezidenţiale neavând rol practic, ci doar unul de atenţionare. Concluzia surprinzătoare a discuţiei la care m-am referit a fost aceea că diferenţele şi adversităţile pot deveni, pe parcursul coabitării, atât de intense încât ele se pot prelungi, acut, dincolo de limitele mandatului: iată, chiar în ziua în care se difuza emisiunea, fostul preşedinte Constantinescu lansa o acuzaţie gravă: că fostul premier ar fi fost informator al Securităţii şi că el însuşi ar fi avut în mână dovada. La care ar fi renunţat din raţiuni superioare...