Mare zarvă mare, odată cu excluderea din partid a doamnei Muscă şi a domnului Ghişe, pentru vina de a fi transmis corespondenţe sub pseudonim la Securitate, şi cu detronarea de pe funcţiile deţinute în parlament a doamnei Turcan şi a domnului Boureanu. Tuspatru susţin, mai sus sau mai puţin tare, că sunt victime ale represiunii declanşate de talibanii din partid împotriva celor care manifestă delict de opinie. Chestiunea e valabilă pentru ceilalţi trei, dl Ghişe fiind un soldat disciplinat al partidului până în momentul în care i s-a arătat poarta cazărmii liberale. Şi doamna Muscă, şi dl Boureanu şi doamna Turcan au oarece probleme cu conducerea actuală de partid. Doamna Muscă a fost, poate cea mai vehementă şi mai elocventă, însoţindu-şi rezervele şi de o demisie semnificativă din funcţia pe care o deţinea în guvern, în semn de protest faţă de faptul că şeful său nu demisionase, la rândul său, când promisese, pentru a face loc celui dorit de Cotroceni. Din tabăra aceluiaşi outsider fac parte şi domnii Boureanu, dar mai ales doamna Turcan, care i-a fost secretară - purtătoare de geantă dlui Stolojan. Aceştia au, deci, o problemă comună: nu-l văd (bine) pe Tăriceanu în funcţia pe care o are şi pe care o consideră mai potrivită pentru fostul lor preşedinte! E dreptul lor şi nimeni nu poate băga mâna în foc că n-au dreptate. Pe acest motiv ei au devenit, cum se spune, disidenţi, criticând deschis şi des conducerea şi stările de lucruri din partid, a căror îndreptare o văd posibilă doar prin intervenţia divină a dlui Stolojan. Datorită repetatelor poziţii de acest gen au fost sancţionaţi. Au devenit victime ale represiunii de partid. Ai noului talibanism liberal, care a declanşat cu acest prilej 'jihadul' - cum inspirat a zis dl Ghişe. Pe vremea lui Ceauşescu, disidenţa avea un sens. Eram cu toţii prizonierii unui sistem. Nu puteam face altceva decât să protestăm. Unii - nu prea mulţi - au şi făcut-o, după putinţă, şi şi-au binemeritat calitatea de oponenţi ai unui regim pe care însăşi istoria l-a condamnat. Care este noima disidenţei într-o societate democratică şi în interiorul unor structuri deschise, care nu pot aplica pedepse sau sancţiuni care să contravină libertăţilor fundamentale ale individului? Când nu-ţi place ce se întâmplă într-un loc şi eşti în minoritate nu ai decât să te retragi. Şi să te îndrepţi spre formaţiuni mai conforme cu viziunile tale, dacă există. Însă opoziţia asta de dragul opoziţiei mi se pare o aiureală. Disidenţa de partid nu reprezintă altceva decât o formă facilă de a căuta notorietate pentru ce nu ai. Nu-ţi plac ochii lui Tăriceanu şi chelia lui Olteanu - n-ai decât să pleci ca să nu le mai vezi şi să regreţi faptul că pe ceilalţi, majoritatea, acest lucru nu-i deranjează şi, ca atare, nu sunt dispuşi să ţi se alăture pentru a încerca să schimbe lucrurile. Dar cu asta, basta!