Hotărât lucru, premierul a pierdut busola. Pe ultimii metri ai guvernării liberale, măsurile cu urmări dezastruase se înmulţesc ca ciupercile. Cea mai recentă este această eliminare a limitei maxime a salariilor directorilor din companiile de stat. Guvernul a dat liber consiliilor de administraţie să stabilească aceste salarii. Ori este la mintea cocoşului că atâta timp cât indemnizaţia membrilor consiliului de administraţie reprezintă 20 la sută din leafa directorului, aceştia vor avea tot interesul să o ridice cât mai sus. Dacă mai adăugăm şi faptul că membrii consiliilor de administraţie sunt numiţi de guvern, dintre funcţionarii diferitelor structuri de stat, este limpede că Tăriceanu le face, de fapt, acestora un cadou mai mult sau mai puţin electoral.

Lefurile directorilor sunt privite de către guvernul liberal printr-o prismă părtinitoare, făcându-se ecoul dorinţelor acelor directori care pot fi, într-adevăr, manageri competitivi (câţi or mai fi rămas pe la stat, nu mulţi, în orice caz). Ca să-i poată cointeresa pe aceştia, se deschid larg porţile câştigurilor nemeritate pentru toată pleiada de incapabili care căpuşează nişte posturi în care ajung pe criterii politice. De acum aceştia au liber a se scălda în bani pe seama datoriilor pe care întreprinderile lor le acumulează în ritmuri ameţitoare. Până acum aveau liber doar să-şi ia maşini de lux şi echipamente costisitoare, neţinând cont de performanţele proprii. De-acum vor putea să sfideze cu voie de la Guvern şi bunul simţ, şi pe cei în fruntea cărora se vor afla. Comparându-şi lefurile cu ale directorilor, angajaţii se vor simţi şi mai motivaţi să protesteze şi să ceară majorări spectaculoase...

Decât să-şi întoarcă buzunarele pe dos arătând că n-are de unde să majoreze salariile celor care nu sunt directori, Tăriceanu ar trebui să ia taurul de coarne şi să încerce măcar să limiteze cheltuielile deşănţate pe care le fac instituţiile statului scăpate de sub orice control şi administrate după principiul care pare să se instaleze şi la vârf: după noi potopul. Pentru că potopul care va veni va mătura totul în calea sa. Creşterea economică cu care se laudă Tăriceanu este un artificiu de care nici el nu e convins şi pe care actuala criză internaţională îl va sparge ca pe un balon de săpun. România nu are o economie competitivă, bazată pe producţie, nu pe speculaţie, guvernul a lăsat lucrurile în voia sorţii în loc să încerce să adopte alte instrumente fiscale de stimulare decât păguboasa cotă unică de 16 la sută.

Se pare însă că e prea târziu ca să mai înveţi ceva din propriile greşeli făcute pe bandă rulantă.  Apropo: nu vi se pare că faţă de directori, salariile miniştrilor şi al primului ministru sunt de-acuma cam mici?