L-am cunoscut direct atunci când mi-a înmânat, personal, unica distincþie pe care am obþinut-o în trecutul regim: la aniversarea a 25 de ani de existenþã ai ziarului la care lucram pe atunci, m-am regãsit - spre surprinderea mea - pe lista celor recompensaþi cu o medalie. Medalia Muncii. La festivitatea care a avut loc la Teatrul Mic, primarul general al Capitalei a participat în persoanã. Mi-l amintesc, slab, înalt, cu o cãutãturã severã, strângând mâna, muncitoreºte. Îl ºtiam din faima pe care o avea, de a fi dur ºi fãrã milã. Bãgase pe mulþi la puºcãrie, pentru diferite hoþii sau culpe întâlnite în catalogul duºmanilor orânduirii, de unde ºi porecla pe care o primise: Ion Te-leagã. Pentru Bucureºti, mandatul sãu a fost unul pozitiv ºi faþã de predecesorul sãu, Cioarã, era unul care pãrea sã poatã înþelege anumite situaþii. L-a prins în funcþie cutremurul din 1977, când a beneficiat, în acþiunile sale, de un suport popular deschis.
L-am revãzut, la televizor, în timpul procesului foºtilor membri CPEx. Fãcea parte din "banda celor 4" care se nimeriserã sã dea socotealã ºi pentru erorile celor care nu mai erau în funcþii. Faþã de un histrion, ca Postelnicu, de un prostãnac sadea, ca Bobu, sau de un ramolit ca Mãnescu, a impresionat printr-o þinutã demnã ºi prin asumarea deschisã a culpelor care i se puneau în spinare. Cu barbã albã, cãruntã, tras la faþã, ajunsese sã capete imaginea unui ascet. A ieºit apoi din vizorul interesului public. Dupã câþiva ani de puºcãrie a fost eliberat pe motive medicale. A rãmas o perioadã inactiv pânã când ginerii sãi, deveniþi oameni de afaceri prosperi, l-au pus la treabã dându-i pe mânã un business mãrunt. În 1997 când se împlineau douã decenii de la tragedia naþionalã care a fost marele cutremur din '77, l-am cãutat ca sã-l invit la o emisiune de televiziune. Întâi a refuzat. Apoi, dupã ce s-a gândit mai bine, a acceptat: "Le datorez acest lucru celor alãturi de care am încercat sã vindecãm rãnile lãsate de cutremur". În emisiune a fost ponderat ºi precis în amãnunte. Deºi purtând sechelele limbii de lemn, discursul lui era incomparabil mai coerent ºi vãdea o cunoaºtere superioarã a realitãþilor bucureºtene decât cel al primarilor de pe atunci, Halaicu sau Lis. În relaþia cu cuplul dictatorial îºi asuma deschis lipsa de curaj ºi de atitudine faþã de excesele acestora: "Am fost militar 27 de ani. Eram obiºnuit sã execut ordine". Deºi considerat în epocã un apropiat al Elenei Ceauºescu, avea o pãrere execrabilã despre aceasta. "Incultã ºi rea". Avea ºi o problemã care pe atunci îl obseda: ce s-a întâmplat cu cele 500 milioane de dolari din ajutoare externe rãmase dupã ce Elena Ceauºescu a hotãrât sistarea consolidãrilor la clãdirile afectate, afirmând cã singurul care ar mai putea da relaþii ar fi mâna dreaptã a Elenei, Ion Ursu, cel salvat miraculos de ruºi din arestul de la Jilava... Ion Dincã s-a stins din viaþã zilele trecute. A fost unul dintre corifeii unui regim opresiv, remarcându-se prin duritate ºi disciplinã oarbã. Tot el, dupã '89, este cel care a devenit un cetãþean onest ºi responsabil, asumându-ºi partea de vinã din responsabilitatea colectivã pentru acþiunile opresive ale sistemului. Sunt oare oamenii sub vreme sau sub sisteme?
|