Pluteşte ceva în atmosfera anului 2006 din România care reaminteşte de anii '50 ai Americii. Atunci, un senator de mâna a doua ajunsese o veritabilă stea a politicii declanşând vânătoarea de 'colaboratori' ai comunismului printr-o 'periere' excesivă a tuturor instituţiilor statului. MacCarthy-smul rămâne ca una dintre paginile tulburi ale Americii şi ca unul dintre momentele în care democraţia şi drepturile fundamentale ale omului au fost aproape sacrificate pe altarul luptei ideologice. Nu vreau să spun că se poate face o paralelă între maccarthysm şi deconspirarea colaboratorilor fostei securităţi, dar este foarte evident faptul că acesta din urmă tinde să se transforme într-o veritabilă psihoză, cu toate riscurile care însoţesc o astfel de situaţie: erori, nedreptăţi, calomnii, compromiteri. Relansarea CNSAS după scandalul prilejuit de alegerile noului Colegiu când timpul s-a întors parcă brusc cu 16 ani înapoi, readucând în memorie secvenţe ale 'democraţiei absolute' din vremea Pieţii Universităţii oferă un bun obiect de studiu din acest punct de vedere... Rezolvarea în coadă de peşte a conflictului s-a răsfrânt asupra activităţii ulterioare a Colegiului care la mai puţin de trei luni de la validare se vede în situaţia de a fi acuzat de jocuri politice şi de incoerenţă în luarea deciziilor. Politizarea excesivă a instituţiei prin mandatul membrilor săi face ca de cele mai multe ori în discuţie să nu fie puse argumente şi documente, ci impresii şi obligaţii. Deja din recuzita Colegiului a început să dispară motivaţia votului şi argumentaţia poziţiei adoptate, acţiunea sa reducându-se la un simplu vot. Nu este doar recentul caz al contestaţiei lui Dan Voiculescu, este şi cazul Floricăi Bejinaru sau al lui Titu Gherghioff, unde deciziile au fost luate sau împotriva evidenţelor sau invocându-se regulamente sau articole (încă) inexistente în aceste regulamente. Este greu de imaginat cum vor decurge lucrurile în condiţiile în care Colegiul este pur şi simplu asaltat de solicitări din toate zonele vieţii publice, ca şi de exigenţa firească a opiniei publice de a şti ce hram poartă cei cărora le încredinţează prezentul şi viitorul ţării. Vor putea fi rezolvate toate aceste cereri prin simplul - şi previzibilul - mecanism al votului? Mă tem că nu.