Este paradoxal cum în perioadele tulburi ale anilor 90-91-92, când se întâmplau minuni dintre cele mai mari pe tărâmul finanţelor naţionale, nimeni nu l-a deranjat prea tare pe dl Mugur Isarescu, instalat pe şapte ani la cârma BNR, într-un anonimat de-a dreptul suspect. Se aud însă cele mai disperate reproşuri în anul în care, de bine de rău, cursul leului s-a mai stabilizat, iar inflaţia a ajuns la niveluri suportabile, printr-o politică monetară şi a dobânzilor dusă cu abilitate într-un moment în care relansarea economică nu dă semne de viaţă tocmai datorită gâtuirii ei printr-un regim fiscal excesiv si inflexibil.
Cum se explică această vigilenţă postrevoluţionară ale cărei note acute au fost emise - surprinzător, oare? - tocmai de către tenorii partidului de guvernământ? Cum se explică concentrarea atacului taman acum, pornind de la o analiză finalizată la începutul lui septembrie? Nimic mai simplu pentru cine s-a obişnuit cu gherilele pedeseriste: într-un moment în care soarta actualului guvern pare să se mai ţină doar într-o aţă, vehicularea numelui lui Mugur Isarescu, ca posibil viitor prim-ministru, a "iritat" multe urechi sensibile. Şi, mai ales, interesate.
Manevra este cea bine cunoscută: "devalorizarea" rapidă a persoanei, după o tehnică pe care (poate că) a folosit-o chiar persoana, dar pe alt subiect: leul.