Perceput mai ales ca bãiat simpatic ºi play-boy, cu pasiuni ºi interese în zona automobilisticã, Cãlin Popescu Tãriceanu a fost introdus în politicã de tatãl sãu vitreg, Amedeo Lãzãrescu, cel care nu-i acorda, totuºi, prea multe ºanse. Oricum, nu i-ar fi trecut prin cap venerabilului liberal cã fiul sãu adoptiv ar putea sã ajungã vreodatã preºedinte de partid ºi prim-ministru. Nu cred cã ºi-a imaginat aºa ceva nici chiar Cãlin Popescu Tãriceanu, mai ales dupã trecerea sa meteoricã printr-un guvern celebru pentru ineficienþa sa (Ciorbea) unde a ocupat pentru scurt timp postul de ministru al Industriei, fiind remaniat cu prima ocazie ºi cu renumele ca fiind cel mai slab ministru care s-a perindat pe la Palatul Victoria.
Viaþa are însã întorsãturile ei curioase. Când s-a format Alianþa DA, rolurile erau bine definite: Bãsescu urma sã meargã pentru ºefia Guvernului, iar Stolojan la preºedinþie. Numai cã s-a întâmplat ce s-a întâmplat: Stolojan s-a retras, Bãsescu a lãcrimat ºi s-au inversat rolurile, pentru cã sondajele, oricum, nu-i dãdeau prea multe ºanse preºedintelui liberal, iar Bãsescu era specialist în finiºuri electorale fulminante. ªi pentru cã „Dragã Stolo” devenise indisponibil pe toate planurile, locul sãu trebuia luat de cineva. Culmea este cã un partid aflat mai mereu într-o situaþie de exces, în materie de lideri, precum PNL-ul, s-a gãsit, de data asta, în imposibilitatea de a avea un înlocuitor marcant pentru Stolojan. Stoica nu mai dorea sã iasã în faþã, venerabilii se retrãseserã de frica CNSAS-ului, iar „bãieþii deºtepþi” preferau sã-ºi vadã de afaceri, mai întâi. Tãriceanu a apãrut, mai degrabã, ca o soluþie de avarie, decât ca o direcþie strategicã. Mediocritatea lui convenea ºi colegilor de partid, care gândeau cã le va fi uºor sã-l schimbe când lucrurile se vor liniºti, ºi lui Bãsescu, vãduvit de atribuþii executive în noua sa poziþie. Spiritul de echipã a Alianþei nu i-a supravieþuit prea mult lui Stolojan. Imediat dupã victoria în alegeri, democraþii au simþit cã trebuie sã refacã handicapul raportului de forþe convenit pentru alegeri, iar Bãsescu a decis cã trebuie sã preia conducerea ºi sã-i îndrume paºii necoptului premier pe drumul cel bun. Numai cã, între timp, paºii acestuia fuseserã deja deciºi de „grupul de interese” care fiinþa de multã vreme, dar pe care Elena Udrea l-a dat în vileag abia dupã celebra întâlnire de la Snagov. Pe tot parcursul ascuþirii „luptei de clasã” dintre palate, având ca motiv, mai întâi, refuzul lui Tãriceanu de a demisiona pentru a se putea face alegeri anticipate (care ar fi adus PD-ul pe prima poziþie!), iar apoi disputele tot mai acute dintre membrii celor douã partide din guvern, rezolvate doar de eliminarea finalã a democraþilor de la guvernare, poziþiile celor doi au devenit ireconciliabile.
În tot acest interval Tãriceanu a beneficiat de o percepþie publicã avantajoasã, el apãrând ca cel care se opune tendinþelor totalitare ale unui preºedinte avid de putere. Premierul a fãcut constant impresia unei persoane ponderate, dornice sã evite scandalurile, dar care în final nu se lasã cãlcatã în picioare ºi care se dedicã rezolvãrii problemelor reale ale guvernãrii, în timp ce preºedintele nu face altceva decât sã caute scandal cu lumânarea.
„Afacerea Sterliner” este cea care ridicã vãlul de pe mitul „Tãriceanu” ºi poate avea ca rezultat dinamitarea întregii sale cariere politice. Apare, astfel, mai limpede faptul cã Bãsescu nu vorbea aiurea când pomenea de „grupurile de interese” cãrora le era aservit ºeful Guvernului. Probabil începe sã se înþeleagã faptul cã în spatele declaraþiilor ºi a formulelor de lucru ale premierului se ascundea o adevãratã „industrie” menitã sã aducã profituri premierului ºi prietenilor sãi, din zone esenþiale ale economicului, mai puþin accesibile marelui public. Aparatul guvernamental lucra din greu, producând reglementãri care nu aveau alt scop decât sã legalizeze loviturile de maestru ale „bãieþilor deºtepþi”, dintre care mulþi erau puºi chiar pe posturi-cheie din aparatul guvernamental.
Tãriceanu apare acum ca organizatorul din umbrã al unui jaf sistematic, a cãrui amploare va putea fi estimatã doar dupã ce vor fi scoase la luminã alte manevre oculte derulate în spatele uºilor închise. ÃŽn aceastã perspectivã, corupþia de pe vremea lui Nãstase începe sã aparã ca o treabã de amatori, lipsitã de abilitatea ºi de curajul de a da adevãratele „tunuri”.