Corneliu Vadim Tudor s-a dovedit încã de la apariþia sa pe scena politicã, un personaj atipic ºi incomod. Incomod ca aliat ºi incomod ca oponent. Iar atipic, prin discursul sãu cu accente justiþiare ºi cu puseuri extremiste ce au fãcut sã fie catalogat ca atare. Extremismul lui Vadim este unul de tip special. Este un extremism verbal. Ceea ce deranjeazã mai mult nu sunt ideile, ci modul de prezentare a acestora. Iar ceea ce atrage - la o categorie de electorat lehamistã de ineficienþa metodelor tradiþionale - este tocmai ideea cã cineva este în stare sã-ºi propunã sã stârpeascã relele cu metode radicale, chiar dacã acest lucru nu este posibil într-un sistem democratic. Paradele politice ale lui Vadim au fost primite cu îngãduinþã ºi stimulate chiar, pe diverse cãi, pânã în 2000, când formaþiunile politice au constatat cã micul sãu partid nãbãdãios al a reuºit sã surclaseze partide cu pretenþii, ºi chiar sã punã sub semnul întrebãrii victoria la prezidenþiale a lui Ion Iliescu. Din momentul acela, ºi pe fondul basculãrii PRM în poziþia de cel mai important partid de opoziþie, lucrurile au început sã se schimbe. Pe fondul slãbiciunilor sale organizatorice ºi de resurse umane, PRM a început sã fie luat în vizorul adversarilor prin intermediul liderului sãu. Fiecare gest ºi fiecare afirmaþie a acestuia au fost sistematic analizate ºi interpretate prin prisma percepþiei de tip extremist. Nu cã Vadim nu ar fi oferit suficiente motive, dar procesul a început ºi a continuat sã pãcãtuaiascã prin exces ºi prin victimizare. Nu cred cã obiectivul clasei politice ºi al societãþii civile este, în astfel de cazuri, rãstignirea ºi anihilarea, atâta timp cât poate exista ºi soluþia revenirii la linia de plutire a democraþiei. Nu cred cã viaþa politicã româneascã ar fi mai bunã cu un Vadim marginalizat ºi lãsat în bazinul sãu, decât cu un PRM reaºezat într-un format democratic. Poate cã varianta victimizãrii este mai comodã, dar ea implicã riscul unei radicalizãri mai pronunþate a eºantionului captiv. Este motivul pentru care cred cã, de pildã, suspectarea lui Vadim de nesinceritatea în episodul bustului lui Ytzhak Rabin ºi demolarea acþiunii sale reprezintã o eroare de strategie inclusiv electoralã, atâta timp cât noua imagine pe care tinde sã ºi-o construiascã nu este contrazisã de fapte concrete. La urma urmelor, oricine are ºansa prezumþiei de nevinovãþie. Inclusiv 'inamicul public Vadim'. |