Este uimitor cum în momente de stres emoţional, oamenii pierd simţul realităţii în proporţie de masă. Este suficient să iei la rînd titlurile apărute în presa de după meciul de fotbal de la Erevan ca să constaţi că nici dacă ne-ar fi invadat găgăuzii lui Smirnov, nu am fi reacţionat atât de violent şi de categoric. Meciul egal realizat de selecţionata generalului Puiu a devenit brusc cea mai mare catastrofă naţională care s-a abătut asupra României din toate timpurile şi n-au lipsit decât nişte decrete sau hotărâri de guvern pentru a o legitima. Din fericire, de data aceasta Guvernul a manifestat mai mult bun simţ decât presa şi a lăsat lucrurile în voia lor. 'Voia lor' însemnând că, până una-alta, fotbalul rămâne un joc şi, ca orice joc este supus hazardului. La fel de mult cum este supus, ca om, şi Puiu Iordănescu, cel care, dacă nu şi-ar fi dat demisia, ar fi fost, probabil, linşat în Piaţa Universităţii de către cohortele de fani nemulţumiţi, conduşi de către intransigenţii cronicari de fotbal. Culmea este că între glorie şi dezastru n-a fost decât un gol, pentru că, dacă pe acelaşi fond al unui joc onest, în gheaţa vreunui român ar fi stat şansa unui şut norocos, concertul ar fi fost cu totul altul. interpretat, binenţeles, de aceaşi instrumentişti ai condeiului. Demonizarea lui Puiu Iordănescu a reprezentat în acest caz soluţia cea mai la îndemână pentru manifestarea spiritului justiţiar al presei fotbalistice (şi nu numai). Trebuia - vorba lui Brucan - să cadă un cap şi acesta a fost cel ameninţat de calviţie al cucernicului nostru selecţioner, la fel de vinovat, poate, astăzi, de insucces, cum a fost vinovat cu ani în urmă, de triumful naţionalei. Pentru că refuz să cred că Iordănescu este astăzi mai puţin deştept decât era ieri. El este poate acelaşi, dar vremurile şi lucrurile s-au schimbat. Dacă este cineva de vină de dezastrul din fotbal, apoi pentru asta ar trebui să ră spundă solidar, în faţa unei legi care deocamdată nu există, conducătorii hrăpădeţi de cluburi şi de federaţie, milionarii şi miliardarii de carton care zboară ca muştele în jurul grămezii de bălegar pe lângă fotbalişti, proprietarii lipsiţi de scrupule care au transformat acest sport într-o tarabă, jucători cu minte puţină copleşiţi de banii abătuţi din senin asupra lor, jurnaliştii care s-au obişnuit să nu vadă decât aparenţele fenomenului fără a încerca să-l judece în profunzime şi - de ce nu - politicienii care au încercat să se folosească de popularitatea acestui sport pentru a-şi face jocurile proprii. Toţi sunt de vină că fotbalul a decăzutatât de mult, sub ochii lor, până la a nu mai însemna decât un pretext pentru feluritele negoţuri care se fac pe spinarea lui. Toţi sunt de vină că n-au sesizat la timp incompetenţa şi sistemul mafiot de organizare a structurilor care-l guvernează şi că au tolerat - şi chiar au aplaudat - spectacolele jalni ce oferite de reprezentanţii formaţiunilor şi asociaţiilor scăpate de sub orice control, abilitate în a manipula banii murdari şi - culmea - iertate de datoriile neruşinate pe care le-au acumulat, concomitent cu spectaculoasa crestere a standardului personal de viaţă.Or, să-l împuşti sau să-l linşezi pe don' Puiu pentru toate aceste păcate mi se pare din capul locului nefiresc şi nedrept. Cine ştie, poate că din viitoarea sa poziţie politică (dacă nu se abate furtuna şi peste voturile sale) generalul - acum în deplină retragere - va putea să facă ceva mai mult pentru fotbal decât a făcut, în ultima vreme pe teren.