Este uimitor cum în momente de stres emoþional, oamenii pierd simþul realitãþii în proporþie de masã. Este suficient sã iei la rînd titlurile apãrute în presa de dupã meciul de fotbal de la Erevan ca sã constaþi cã nici dacã ne-ar fi invadat gãgãuzii lui Smirnov, nu am fi reacþionat atât de violent ºi de categoric. Meciul egal realizat de selecþionata generalului Puiu a devenit brusc cea mai mare catastrofã naþionalã care s-a abãtut asupra României din toate timpurile ºi n-au lipsit decât niºte decrete sau hotãrâri de guvern pentru a o legitima. Din fericire, de data aceasta Guvernul a manifestat mai mult bun simþ decât presa ºi a lãsat lucrurile în voia lor. 'Voia lor' însemnând cã, pânã una-alta, fotbalul rãmâne un joc ºi, ca orice joc este supus hazardului. La fel de mult cum este supus, ca om, ºi Puiu Iordãnescu, cel care, dacã nu ºi-ar fi dat demisia, ar fi fost, probabil, linºat în Piaþa Universitãþii de cãtre cohortele de fani nemulþumiþi, conduºi de cãtre intransigenþii cronicari de fotbal. Culmea este cã între glorie ºi dezastru n-a fost decât un gol, pentru cã, dacã pe acelaºi fond al unui joc onest, în gheaþa vreunui român ar fi stat ºansa unui ºut norocos, concertul ar fi fost cu totul altul. interpretat, binenþeles, de aceaºi instrumentiºti ai condeiului. Demonizarea lui Puiu Iordãnescu a reprezentat în acest caz soluþia cea mai la îndemânã pentru manifestarea spiritului justiþiar al presei fotbalistice (ºi nu numai). Trebuia - vorba lui Brucan - sã cadã un cap ºi acesta a fost cel ameninþat de calviþie al cucernicului nostru selecþioner, la fel de vinovat, poate, astãzi, de insucces, cum a fost vinovat cu ani în urmã, de triumful naþionalei. Pentru cã refuz sã cred cã Iordãnescu este astãzi mai puþin deºtept decât era ieri. El este poate acelaºi, dar vremurile ºi lucrurile s-au schimbat. Dacã este cineva de vinã de dezastrul din fotbal, apoi pentru asta ar trebui sã rã spundã solidar, în faþa unei legi care deocamdatã nu existã, conducãtorii hrãpãdeþi de cluburi ºi de federaþie, milionarii ºi miliardarii de carton care zboarã ca muºtele în jurul grãmezii de bãlegar pe lângã fotbaliºti, proprietarii lipsiþi de scrupule care au transformat acest sport într-o tarabã, jucãtori cu minte puþinã copleºiþi de banii abãtuþi din senin asupra lor, jurnaliºtii care s-au obiºnuit sã nu vadã decât aparenþele fenomenului fãrã a încerca sã-l judece în profunzime ºi - de ce nu - politicienii care au încercat sã se foloseascã de popularitatea acestui sport pentru a-ºi face jocurile proprii. Toþi sunt de vinã cã fotbalul a decãzutatât de mult, sub ochii lor, pânã la a nu mai însemna decât un pretext pentru feluritele negoþuri care se fac pe spinarea lui. Toþi sunt de vinã cã n-au sesizat la timp incompetenþa ºi sistemul mafiot de organizare a structurilor care-l guverneazã ºi cã au tolerat - ºi chiar au aplaudat - spectacolele jalni ce oferite de reprezentanþii formaþiunilor ºi asociaþiilor scãpate de sub orice control, abilitate în a manipula banii murdari ºi - culmea - iertate de datoriile neruºinate pe care le-au acumulat, concomitent cu spectaculoasa crestere a standardului personal de viaþã.Or, sã-l împuºti sau sã-l linºezi pe don' Puiu pentru toate aceste pãcate mi se pare din capul locului nefiresc ºi nedrept. Cine ºtie, poate cã din viitoarea sa poziþie politicã (dacã nu se abate furtuna ºi peste voturile sale) generalul - acum în deplinã retragere - va putea sã facã ceva mai mult pentru fotbal decât a fãcut, în ultima vreme pe teren.