A trecut un an de când Ion Rațiu s-a retras lângă înaintașii săi ardeleni. Revenise în țară, după un exil de peste patru decenii în ianuarie '90. A descins, cu zâmbetul său larg, americănesc, deasupra papionului cu picățele, pe scara avionului, întâmpinat cu reticențe și suspiciune și de ai lui și de ai altora. Pleca, din start, cu vina de a se fi dedat caviarului în vremea când noi ne luptam cu salamul cu soia. În primul interviu pe care l-a acordat ziarului pe care-l făceam atunci, îi asigura pe compatrioții săi că dacă-l vor alege președinte, în cinci ani în România va curge lapte și miere pe toate drumurile. A făcut o campanie stranie, cu baloane, șepci și insigne - ceea ce nu mai văzuse România - și a luat doar vreo cinci la sută voturi. Și-a primit înfrângerea cu demnitate și cu înțelepciune, convins că cei care nu-l înțelegeau atunci, îl vor înțelege de acum înainte. A intrat în Parlament, a făcut un ziar, a vrut să facă și un post de televiziune, a primit vizita minerilor, i-a cerut demisia lui Pe tre Roman, a candidat pentru președinția partidului - nu din orgoliu, nu împotriva celui desemnat, ci pur și simplu pentru că așa vedea el democrația. A pozat în haine țărănești mițoase și jucându-se cu trenulețele sau mânuind iataganele, a scris cărți, a ținut discursuri, a militat pentru un club al parlamentarilor și l-a făcut, făcea și un teren de golf dacă... De căteva lucruri n-a mai avut, înă, timp. Între acestea, a fost scutit să asiste la dezastrul unui partid la care ținea cu toata ființa lui și de care nu s-ar fi despărșit nici cu prețul celor mai mari nedreptăți care i s-ar fi putut face și chiar i s-au făcut. Dacă nu mi s-ar părea o impietate aș putea crede că Dumnezeu l-a chemat la el special, pentru a-l scuti de această mare decepție pe care ar fi reprezentat-o pentru el ieșirea din istorie a unui partid căruia i-a dedicat ce-a avut mai bun și mai de preț: credința sa. Ion Rațiu și-a preschimbat într-o înaltă distincție personală porecla ironică pe care i-au dat-o cei care încă nu credeau în noțiune: Democratul. Căci a fost un democrat autentic, un european și un model de la care clasa politică avea ce învăța. Dar n-a făcut-o. |