Spuneam, cu un alt prilej, că nicăieri – în societatea contemporană – nu este mai puţină democraţie ca în interiorul partidelor politice. Acestea sunt, de regulă, feude cu lideri instalaţi pentru perioade neprevăzute, care domnesc cu sprijinul unor grupuri de interese, ignorând în primul rând libera exprimare a membrilor, taxată ca deviaţionism sau sectarism, ca pe vremuri.

Două exemple recente. Primul: cam în aceeaşi zi, doi pedelişti care s-au remarcat prin rolul lor activ – adeseori violent chiar – în campania de apărare a candidatului la preşedinţie Traian Băsescu în faţa atacurilor venite dinspre contracandidaţii acestuia, au exprimat – pe blogurile personale – anumite rezerve faţă de climatul din interiorul partidului, pe care-l consideră puţin propice confruntării de idei. Au primit cu promptitudine replica preşedintelui partidului, Emil Boc, care i-a urecheat părinteşte, găsindu-le o scuză în faptul că nu prea sunt prezenţi în interiorul partidului, printre membrii cu greutate şi autoritate. Ceea ce este parţial adevărat: nici Cristian Preda, europarlamentar, şi nici Sever Voinescu – secretar al Camerei Deputaţilor, nu adastă pe la sediile partidului, la o parolă cu membrii simpli sau galonaţi ai acestuia şi nici pe la uşa domnului Boc nu fac coadă. Amândoi au un defect comun intelectualilor: nu respectă disciplina şi ierarhiile de partid. Ei cred că partidul e un fel de bibliotecă unde vii, iei nişte cărţi, le aduci înapoi cu pasajele subliniate şi te angrenezi în polemici cu cei care au înţeles din lecturi altceva decât tine. Din acest punct de vedere, şi Preda şi Voinescu ar putea lua exemplu de la tânărul Prigoană, care are un comportament tipic de politician cu un viitor luminos în faţă: exprimă cu regularitate doar aceleaşi idei pe care le aude pe la şefii săi, e devotat până la sacrificiu cauzei partidului şi nu pune în discuţie valabilitatea deciziilor conducerii. De asta este şi susţinut cu atâta căldură de întreaga conducere în demersul său parlamentar.

O altă probă de „deviaţionism” vine – paradoxal – de la un  om pentru care, dintotdeauna, partidul a fost mai presus de propriile principii. Ion Iliescu a înfruntat cu demnitate şi răbdare vicisitudinile la care l-au supus cele două partide pe care le-a frecventat. Ceauşescu l-a trimis la munca de jos, iar Geoană la scaunul onorific. Nu a rupt partidul, deşi ar fi putut-o face cu uşurinţă, nici în 1997 şi nici în 2005. Este însă pe punctul să o facă acum. După ce l-a susţinut răbdător şi împotriva  propriilor convingeri pe Geoană în campania prezidenţială, acum se leapădă de el şi vine cu părerea că mai bine, la conducerea partidului, ar fi Năstase şi Diaconescu. Ceea ce, în limbajul de specialitate, reprezintă o veritabilă declaraţie de război la adresa preşedintelui încă în funcţie. Ion Iliescu nu mai respectă nici el principiile sacrosancte ale unităţii şi statutului, sugerând că schimbarea ar trebui făcută cât mai curând. Lucru care-l  pune pe Geoană într-o situaţie extrem de delicată: dacă nu reacţionează, înseamnă că acceptă ideea. Dacă reacţionează – aplică un principiu totalitar, blocând exprimarea liberă.

Şi într-un caz şi în altul, democraţia de partid rămâne o formă golită de conţinut…