N-au trecut decât doi ani de atunci. Ion Iliescu se apropia cu paşi mari de finele unui mandat în care reuşise să-şi construiască un postament solid, printr-o limpede delimitare de acţiunile unui guvern care luase România pe cont propriu. Era o dimineaţă friguroasă de decembrie şi, în salonul oficial de la Otopeni, începuseră să sosească membrii delegaţiei care urma să se deplaseze la ultimul summit din acel an de la Bruxelles. Alegerile prezidenţiale îi dăduseră câştig de cauză lui Traian Băsescu, aşa încât România urma să fie reprezentată de o delegaţie mixtă, cu vechiul şi noul preşedinte şi cu premierul în funcţie. Deja, Băsescu anunţase că nu va urca în aeronava oficială, preferând să plece cu o cursă de linie, pe cont propriu, însoţit doar de Stolojan. Toate televiziunile şi jurnalele îşi trimiseseră reprezentanţii la salonul oficial, unde aşteptau înfriguraţi apariţia lui Ion Iliescu. Acesta a sosit cu aerul degajat pe care-l arbora de când, aflat în corzi, partidul îi reclamase solemn să preia conducerea. Şi-a rostit textul obişnuit în faţa presei, până când a venit întrebarea-cheie: de ce l-aţi graţiat pe Cozma? Într-adevăr, în acea dimineaţă se dăduse publicităţii lotul celor vreo 40 de persoane cărora preşedintele, conform prerogativelor sale constituţionale, le acordase graţierea. Printre ei, liderul minerilor. Preşedintele mai încercase de vreo două ori să-l graţieze pe Cozma, dar se opuseseră unii dintre consilieri. De data aceasta, n-a mai dorit să ţină cont de alte păreri. A semnat. Era reglarea sa de conturi cu istoria activă şi pe acesta îl considera singurul rămas în suspensie. Avea dreptul să facă asta fără a da explicaţii. A urmat o veritabilă explozie, ziarele portocalii făcând din graţiere un caz. Şi un scandal la care au marşat, voios, reprezentanţii opoziţiei de până atunci! Le-a urmat ecoul televiziunilor. La plecarea spre Bruxelles, scandalul era deja în floare. Mai ales că Năstase declarase, din senin, că a contrasemnat decretul fără să ştie că era şi Cozma pe listă. În avion se aflau ministrul de Externe Geoană şi vreo doi sau trei consilieri. Nu ştiu ce s-a discutat în compartimentul oficial, dar, la sosirea la Bruxelles, hotărârea era luată: se anulează decretul! Nimeni nu s-a gândit atunci că această mişcare este chiar mai păguboasă decât prima. Clătinându-se în faţa zidului comun făcut de cei grijulii - abia atunci - cu soarta partidului, Iliescu a dat înapoi, comiţând cea mai gravă eroare din toată cariera sa politică. Această eroare avea să-l coste scump: nu doar preşedinţia partidului, ci şi umbrele aruncate asupra a zece ani de conducere a ţării în câteva dintre cele mai complexe şi mai agitate etape ale tranziţiei. Eliberarea iminentă a lui Cozma reprezintă o confirmare târzie şi aproape inutilă a unei decizii corecte pe fond. Dar luată într-un moment nepotrivit.