Existã, probabil, un "pattern", o schemã generalã pentru fiecare tip de evenimente. Vãzute sau nevãzute, mecanismele conflictelor au urmat, în general, acelaºi parcurs critic, fãrã ca repetiþia sã adauge sau sã elimine din efecte. Suntem în preajma primului conflict armat major al noului mileniu: campania americanã împotriva Irakului. Argumentaþia Washingtonului are suficiente puncte tari, dupã cum are ºi numeroase slãbiciuni. Argumentul forte al noii cruciade este acela cã nu trebuie repetate greºelile istoriei, iar Saddam nu trebuie lãsat sã devinã un nou Hitler, care sã arunce omenirea într-un vârtej mortal. Orice compromis cu cei care nu sunt dispuºi sã respecte nici o regulã poate avea consecinþe catastrofale. Opinia este valabilã astãzi, dupã cum a fost ºi în 1990 ºi 1991. Cã lucrurile nu s-au lãmurit definitiv în 1991 este deja o altã poveste ºi ea meritã o abordare separatã. Slãbiciunea de fond a demersului american o reprezintã modalitatea aleasã pentru a justifica declanºarea atacului: nerespectarea, de cãtre IRAK a unor cereri care devin mereu mai mari ºi mai greu de realizat. Suspectându-l pe Saddam de bunã credinþã ºi de dorinþa sincerã de a arãta lumii cã nu plãnuieºte sã producã arme de distrugere în masã, realizãm cã acest lucru nu este nici dorit ºi nici posibil. Practic, se repetã ceea ce s-a întâmplat în 1999 cu Miloºevici. Acestuia i s-a pus în faþã, la Rambouillet, textul unui acord inacceptabil. N-a fost o negociere ci un ultimatum, justificat de aceeaºi raþiune care funcþioneazã ºi acum: aceea de a nu lãsa ireparabilul sã se producã. Numai cã - ºi aici este marea problemã - decizia este pânditã de mari pericole, între care cel mai mare este acela al martizãrii inutile ºi nefolositoare. Ca ºi Miloºevici, Saddam poate deveni, din inamic al civilizaþiei occidentale, un martir de lungã duratã al civilizaþiei islamice. Este foarte probabil ca rezoluþia Congresului care îi va acorda lui Bush prerogative pentru declanºarea atacului sã devinã astfel un nou "tratat de la Rambouillet". |