Există, probabil, un "pattern", o schemă generală pentru fiecare tip de evenimente. Văzute sau nevăzute, mecanismele conflictelor au urmat, în general, același parcurs critic, fără ca repetiția să adauge sau să elimine din efecte. Suntem în preajma primului conflict armat major al noului mileniu: campania americană împotriva Irakului. Argumentația Washingtonului are suficiente puncte tari, după cum are și numeroase slăbiciuni. Argumentul forte al noii cruciade este acela că nu trebuie repetate greșelile istoriei, iar Saddam nu trebuie lăsat să devină un nou Hitler, care să arunce omenirea într-un vârtej mortal. Orice compromis cu cei care nu sunt dispuși să respecte nici o regulă poate avea consecințe catastrofale. Opinia este valabilă astăzi, după cum a fost și în 1990 și 1991. Că lucrurile nu s-au lămurit definitiv în 1991 este deja o altă poveste și ea merită o abordare separată. Slăbiciunea de fond a demersului american o reprezintă modalitatea aleasă pentru a justifica declanșarea atacului: nerespectarea, de către IRAK a unor cereri care devin mereu mai mari și mai greu de realizat. Suspectându-l pe Saddam de bună credință și de dorința sinceră de a arăta lumii că nu plănuiește să producă arme de distrugere în masă, realizăm că acest lucru nu este nici dorit și nici posibil. Practic, se repetă ceea ce s-a întâmplat în 1999 cu Miloșevici. Acestuia i s-a pus în față, la Rambouillet, textul unui acord inacceptabil. N-a fost o negociere ci un ultimatum, justificat de aceeași rațiune care funcționează și acum: aceea de a nu lăsa ireparabilul să se producă. Numai că - și aici este marea problemă - decizia este pândită de mari pericole, între care cel mai mare este acela al martizării inutile și nefolositoare. Ca și Miloșevici, Saddam poate deveni, din inamic al civilizației occidentale, un martir de lungă durată al civilizației islamice. Este foarte probabil ca rezoluția Congresului care îi va acorda lui Bush prerogative pentru declanșarea atacului să devină astfel un nou "tratat de la Rambouillet". |