În urmã cu aproape nouã ani, prin varã, noua putere instalatã dupã alegerile de la finele lui 1996 pregãtea cu mare tam-tam ceea ce ar fi trebuit sã reprezinte confirmarea majorã a legitimitãþii sale: intrarea în NATO. O companie zgomotoasã a purtat caravane de politicieni ºi ziariºti prin principalele capitale europene într-o încercare de sensibilizare a guvernelor acestora în favoarea alãturãrii României la cei trei candidaþi practic acreditaþi - Polonia, Cehia ºi Ungaria. Era, dacã vreþi, pariul dlui preºedinte Constantinescu cu electoratul, care ar fi deschis calea investiþiilor strãini masive într-o þarã ce ar fi urmat sã se afle sub umbrela protectoare a Alianþei Nordatlantice. Spre surpriza dureroasã a tuturor celor prezenþi la summit-ul de la Madrid, veto-ul american a blocat accesul României ºi al Slovaciei, amânate pentru urmãtorul val. Pentru a mai îndulci, într-un fel, dezamãgirea încercatã de opinia publicã româneascã, preºedintele Clinton a fãcut o vizitã scurtã la Bucureºti, pentru a ne încredinþa cã rãmânem în continuare parteneri. Ce s-a întâmplat sãptãmâna trecutã mi-a readus în memorie acest episod. Raportul de þarã al comisarilor de la Bruxelles mi se pare o repetiþie a întâmplãrii din urmã cu nouã ani. Un refuz, mascat de promisiunea cã dacã vom reuºi sã depãºim ultimele condiþii, s-ar putea sã rãmânem în cursa pentru 2007. La fel ca ºi Clinton, Barrosso ºi Rehn s-au repezit în aceeaºi searã la Bucureºti, pentru a liniºti spiritele ºi pentru a reitera ideea cã nimic nu este încã tranºat ºi cã de-acum depinde doar de noi ca sã putem sã ne atingem obiectivul. Nu voi mai insista aici asupra inconsecvenþelor de program ºi acþiune ale forului european ºi nici de apetenþa tot mai scãzutã a populaþiei faþã de lãrgire. Aº vrea sã spun doar cã n-am fi ajuns într-o astfel de situaþie dacã vreme de un an ºi jumãtate nu ne-am fi irosit energia în bãtãlii politice sterile ºi în confruntãri absurde. Dacã mãcar jumãtate din timpul ºi energia alocate acestora s-ar fi canalizat spre urmãrirea ºi rezolvarea cerinþelor de aderare, probabil cã Barrosso ºi Rehn n-ar mai fi venit la Bucureºti, într-o misiune de salvare a aparenþelor, iar poporul român ar fi ºtiut deja dacã este, de la anul, european ºi nu cã riscã, în caz contrar, o amânare aproape sine die, având în vedere complicaþiile care pot sã aparã pe parcurs.
|