Mai þineþi minte anii 60 (cine îi poate þine minte) când s-a înãlþat pavilionul de la Casa Scânteii pentru a gãzdui Expoziþia Realizãrilor Economiei Naþionale – EREN? Erau primii ani de destindere, de relativã relaxare, când sistemul a înþeles cã trebuie sã acþioneze nu doar pârghii ideologice, ci sã foloseascã ºi unele instrumente care þineau de psihologia omului obiºnuit ºi de nevoile sale cotidiane. România traversase o lungã perioadã de penurie a bunurilor de consum. Energiile, câte erau, fuseserã direcþionate spre producþia industrialã, în încercarea aproape disperatã de a concura sistemul capitalist. Pe atunci, la EREN, românii au avut parte pentru prima datã de o demonstraþie a faptului cã cineva s-ar putea gândi ºi la ei. O demonstraþie gratuitã, atâta timp cât minunile gãzduite la pavilion nu prea ajungeau la ei, fiind destinate exportului sau constituind mostre niciodatã intrate în producþie. Era, însã, mãcar un spectacol ºi lungile cozi fãcute la intrarea în pavilion vãdeau setea populaþiei pentru o viaþã mai bunã decât cea în care statul urmãrise doar ‚satisfacerea’ nevoilor elementare. Chestia asta a durat câþiva ani, pânã când autoritãþile comuniste ºi-au dat seama cã exerciþiul este contraproductiv ºi nu reuºea decât sã întãrâte spiritele ºi sã genereze nemulþumiri. Pentru cã era evident cã niciodatã glorioasa economie naþionalã nu va avea resursele necesare pentru a produce pentru om, nu pentru plan. De atunci înainte, manifestãrile expoziþionale s-au cam rezumat la producþia industrialã, spectaculoasã dar ineficientã, pentru cã oricâte tone de curent sau de fier beton ar fi rezultat din statistici pe cap de om, acesta se gândea tot la haine, la pantofi ºi la mâncare. Adicã la ceea ce constituia penuria prelungitã din magazinele cu rafturi goale. Dupã Revoluþie a fost o adevãratã explozie. Importurile au umplut vitrinele ºi rafturile, iar producãtorii români ºi cei strãini au intrat în competiþie pentru a-ºi prezenta ºi vinde produsele. ROMEXPO, proaspãt creat, odatã cu Camera de Comerþ, pe baze neguvernamentale, a preluat ºtafeta ºi a modernizat ºi extins spaþiul expoziþional. Prin dinamismul ºi implicarea celor care-l administrau, a devenit un teritoriu al confruntãrii directe cu beneficiarul ultim – cumpãrãtorul. România a intrat în arena internaþionalã a manifestãrilor de gen, modelul de la Bucureºti începând sã fie urmat ºi apreciat în þãrile emergente din jur. A fost, în primul rând, meritul directorului general al Romexpo, George Cojocaru, de a fi impus acest sector, ºi de a fi impus România prin alegerea sa în forurile de conducere ale celor mai importante organizaþii continentale. Artizan al edificãrii Camerei de Comerþ, ca o organizaþie coerentã ºi reprezentativã, George Cojocaru a pãrãsit preºedinþia acesteia tocmai pentru a se dedica, total, procesului de dezvoltare ºi diversificare a activitãþii expoziþionale. La cei 70 de ani pe care-i împlineºte astãzi poate privi mulþumit nu doar în urmã, ci ºi înainte. Pentru cã are încã multe de spus ºi de fãcut. |