Într-un cuprinzător material elaborat de ministrul Agriculturii, difuzat presei spre cunoştinţa tuturor românilor, ministrul Ilie Sârbu recomandă cu căldură creşterea caprelor, aducând în sprijin argumente de necontestat: capra mănâncă cât o capră - şi orice, buruieni, crengi de salcâm, lobodă, ştir şi tot ce mai tolerează românul negospodar prin ograda sa - şi dă lapte cât o vacă.  Acesta şi era, în vremuri mai de restrişte, renumele caprei: vaca săracului!  Apoi, preţuirea de care se bucură brânza de capră pe pieţele europene, unde sărăcia fiind eradicată, s-au cam eradicat şi caprele, iar consumatorii împătimiţi ai acestui produs suferă.  Ar fi, aşadar, o oportunitate pentru caprele româneşti, să intre în Europa mai devreme decât stăpânii lor şi decât cei care administrează procesul de creştere a animalelor. Apoi, caprele nu merită o îngrijire deosebită.  Nu trebuie să li se construiască grajduri somptuoase, cu beton pe jos; nu trebuie să li se îmbunătăţească alimentaţia cu mai mult decât ce găsesc ele însele; şi nici cine ştie ce vaccinuri sau îngrijiri medicale nu trebuie să li se aplice. Deloc de neglijat este faptul că, aşa cum se ştie şi din poveşti, spre deosebire de vaci, care nu fată decât un viţel, caprele fac de regulă trei iezi, zburdalnici şi imprudenţi, cum la fel de bine se cunoaşte. Dacă ar fi numai atât şi tot ar trebui ca românul să se apuce să crească capre.  Unii, o vor şi face, nu că le zice ministrul Sârbu, ci că nu mai au încotro.  Dar cel mai important rezultat al acestui proces va fi acela că, la nevoie, când le va fi mai greu şi vor dori să iasă din necaz, românii vor putea implora cerul, la propriu, să moară capra vecinilor.  Şi cu cât mai mulţi vecini vor avea capre, cu atât mai mare va fi satisfacţia personală a fiecăruia.  Doar dacă sentimentele lor nu vor evolua într-o direcţie prea radicală, ajungând să dorească chiar moartea vecinilor.