Multã vreme am crezut cã cei de la Amnesty International fac o treabã serioasã. Mai ales pe vremea când mi se pãrea cã ei denunþã cu curaj anumite stãri de lucruri despre care noi nici mãcar nu puteam sã vorbim. ÃŽntre timp am mai aflat cum stau lucrurile în domeniu ºi cum se desfãºoarã multe dintre aceste activitãþi „independente”, dar finanþate din surse detectabile. Ca ºi în cazul multor ecologiºti, în spatele acestor instituþii se aflã forþe interesate ca anumite teme sã capete o dezvoltare corespunzãtoare. Dincolo, însã, de acest aspect, modul de lucru este, de regulã, unul care se bazeazã pe surse, nu neapãrat autorizate..
Ca ºi unele ONG-uri de pe la noi, Amnesty International se bazeazã pe ce scrie presa. Au acolo niºte bãieþi care, cu foarfeca sau cu mouse-ul, adunã citate, ºtiri, informaþii, pe care apoi le plaseazã, cu glazura de rigoare, în raport.
Ce-au cules – în special din presa româneascã – cei de la Amnesty, pentru recentul raport? Niºte bazaconii: odatã chestia cu „þiganca împuþitã” a lui Bãsescu, iar a doua oarã neinspiratul banc al lui Cioroianu, cu infractorii – nu þiganii – care ar trebui duºi pe undeva prin Egipt. Din aceste douã anecdote, Amnesty trage concluzia cã în România discriminarea se practicã la cel mai înalt nivel! Nu conteazã cã, în realitate, România este una dintre cele mai tolerante þãri, iar dacã e vorba de discriminare, avem de-aface cu una în defavoarea etniei române, sfidatã sistematic de eºaloanele internaþionale ale romilor, ºi de cele naþionaliste ale maghiarilor, aflaþi de 10 ani, concomitent, ºi la guvernare ºi în opoziþie.
O altã gogoriþã a raportului o constituie cea cu „închisorile” volante ale CIA. Un europarlamentar dornic sã-ºi justifice calitatea, ne-a inclus pe o listã pe care n-a reuºit niciodatã sã o probeze. A elaborat ºi el un raport plin de zvonuri ºi de informaþii confidenþiale, nereuºind sã aducã nici cea mai micã probã concretã. ÃŽn ciuda acestei situaþii, închisorile CIA din România sunt luate de bune în raportul Amnesty. Pe baza citãrii aceleiaºi surse. Faptul cã auroritãþile române au negat sistematic aceastã suspiciune, nu-i deranjeazã în nici un fel pe autorii raportului. Sigur, sunt multe de reproºat, în privinþa atitudinii slugarnice a politicienilor noºtri faþã de „marele frate”, dar nu poþi sã iei de bun un lucru de o asemenea gravitate, fãrã sã-l susþii cu documente sau nãrturii credibile.
Aºa încât, daþi-mi voie sã cred cã acest raport este o fãcãturã menitã doar sã justifice banii cheltuiþi cu activitatea „creativã” a unei instituþii care devine tot mai parazitarã.