Ca pe o sinistrã bandã rulantã, marii noºtrii actori trec în eternitate unul câte unul, lãsând scena tot mai goalã. Ultimul dintre aceºtia este ªtefan Iordache.
L-am revãzut, în tocmai ziua trecerii sale dincolo, într-un film realizat de TVR, în care fãcea o mãrturisire care, prin prisma evenimentului, suna tragic: Iubesc viaþa! Mi-aº retrãi-o din nou, cu tot ceea ce mi s-a întâmplat – bune ºi rele.
Nu a mai avut rãgaz. S-a dus dintre noi, în cel mai iubit, de cãtre el, moment al anului: cel în care se culeg strugurii ºi se face vinul. Era, pentru ªtefan Iordache, un adevãrat ritual, pentru care se pregãtea cu minuþie ºi pe care-l savura moment cu moment. Vinul era, pentru el, tovarãºul momentelor adevãrate, cele de prietenie, de comuniune, de solidaritate umanã. Pentru cã ªtefan nu iubea doar viaþa. El iubea oamenii, cãrora le dãruia încrederea ºi prietenia sa. ªi talentul sãu. ÃŽn acelaºi reportaj Iordache mãrturisea cã face parte din istoria teatrului românesc. Se considera unul dintre cei care au dus mai departe, cu dãruire ºi talent, flacãra vie a unuia dintre cele mai complexe ºi mai extraordinare fenomene culturale al ultimei jumãtãþi de secol ºi ceva: teatrul! A fost epoca marilor actori, a marilor creaþii regizorale ºi interpretative, a marilor spectacole care produceau fantastice comuniuni cu un public sensibil ºi avizat. Teatrul a fost – cred eu – suprema formã de rezistenþã a poporului român la procesul de îndoctrinare ideologicã – cel care s-a lovit ca de un zid de adevãrul creaþiei – de necontrolat ºi de nemanipulat!
ªtefan Iordache a fost unul dintre acei mari actori care reuºeau sã facã sã treacã rampa, dincolo de cuvinte ºi de text, adevãrurile ºi crezul unei culturi vii ºi autentice.
Teatrul românesc, de la generaþia lui Sicã Alexandrescu, cu marile sale montãri clasice ºi pânã la aceea a lui ªtefan Iordache ºi ai sãi „cei mai iubiþi dintre pãmânteni”, a fost un fenomen unic, irepetabil.
Seva culturalã a acestei naþii pare a se fi epuizat dând recolte fantastice, de neînþeles, dar cu atât mai copleºitoare. Aceastã sevã parcã ºi-a secat izvorul, ºi, cu fiecare nume mare care trece implacabil în eternitate, scena rãmâne tot mai goalã ºi mai tristã.
De ce ne mor actorii? ÃŽn primul rând pentru cã aceasta este legea firii. Dar, în al doilea rând, pentru cã ei au devenit niºte dinozauri ai spiritualitãþii, condamnaþi la pieire de pâcla deasã a mercantilismului ºi a „veleitarismului” care se aºterne deasupra lumii lor. ÃŽn concurenþa nedreaptã cu „actorii” voraci ºi mult mai adaptaþi, ai politicii ºi ai business-ului contemporan, marii noºtri actori, marii noºtrii oameni de culturã se retrag, în liniºte ºi uitare, în panteonul memoriei nostre. Fie-le þãrâna uºoarã ºi amintirea talentului lor eternã.