Proaspătă membră a Uniunii Europene, România pare a fi renunţat deja la propria sa politică externă, în ideea că are Uniunea grijă de treaba asta. Altfel nu s-ar putea explica faptul că atunci când are nevoie mai mult ca oricând de a-şi afirma interesele în arena internaţională, ţara noastră este lipsită de instrumentele elementare necesare: ambasadorii.
Nu este o noutate. Aproape constant, în majoritatea timpului, România a fost lipsită – în ultimii 17 ani – de titulari pentru cele mai importante posturi. Ambasadorii noştri au fost numiţi cu mari întârzieri şi retraşi cu suspectă uşurinţă. Aproape niciodată nu s-a reuşit să se asigure consensul politic nici măcar în interiorul formaţiunilor care au guvernat singure, fără să aibă nevoie de acordul vreunui partener. Faptul că în momentul de faţă România nu are ambasadori numiţi în Statele Unite, Franţa şi Germania nu trebuie să ne mire. Nu trebuie să ne mire nici faptul că nici după doi ani, ambasadorul trimis de Băsescu la Moscova nu a fost primit de Putin pentru a-şi prezenta scrisorile de acreditare. Atâta timp cât postul de ministru de Externe a fost disputat vreme îndelungată de preşedinte şi premier, soldându-se cu o sesizare către Curtea Constituţională şi cu o numire a actualului ministru doar prin artificiul unei restructurări de guvern, nimic nu trebuie să ne mai mire. Nici măcar faptul că, pe linia sa de acţiune originală, Băsescu a încercat să trimită la Londra şi Washington doi cântăreţi în strană care habar n-au de diplomaţie, nici măcar cât Cioroianu.
Lipsită de instrumente şi blocată de disputele interne, politica externă românească este admirabilă, dar lipseşte cu desăvârşire. În afara câtorva iniţiative fantasmagonice purtând semnătura ‘Băsescu’, nimic important nu se întâmplă, România plutind în derivă pe oceanul pe care se produc în permanenţă grupări şi regrupări în formaţia care stabileşte coordonatele politicii mondiale.