Proaspãtã membrã a Uniunii Europene, România pare a fi renunþat deja la propria sa politicã externã, în ideea cã are Uniunea grijã de treaba asta. Altfel nu s-ar putea explica faptul cã atunci când are nevoie mai mult ca oricând de a-ºi afirma interesele în arena internaþionalã, þara noastrã este lipsitã de instrumentele elementare necesare: ambasadorii. Nu este o noutate. Aproape constant, în majoritatea timpului, România a fost lipsitã – în ultimii 17 ani – de titulari pentru cele mai importante posturi. Ambasadorii noºtri au fost numiþi cu mari întârzieri ºi retraºi cu suspectã uºurinþã. Aproape niciodatã nu s-a reuºit sã se asigure consensul politic nici mãcar în interiorul formaþiunilor care au guvernat singure, fãrã sã aibã nevoie de acordul vreunui partener. Faptul cã în momentul de faþã România nu are ambasadori numiþi în Statele Unite, Franþa ºi Germania nu trebuie sã ne mire. Nu trebuie sã ne mire nici faptul cã nici dupã doi ani, ambasadorul trimis de Bãsescu la Moscova nu a fost primit de Putin pentru a-ºi prezenta scrisorile de acreditare. Atâta timp cât postul de ministru de Externe a fost disputat vreme îndelungatã de preºedinte ºi premier, soldându-se cu o sesizare cãtre Curtea Constituþionalã ºi cu o numire a actualului ministru doar prin artificiul unei restructurãri de guvern, nimic nu trebuie sã ne mai mire. Nici mãcar faptul cã, pe linia sa de acþiune originalã, Bãsescu a încercat sã trimitã la Londra ºi Washington doi cântãreþi în stranã care habar n-au de diplomaþie, nici mãcar cât Cioroianu. Lipsitã de instrumente ºi blocatã de disputele interne, politica externã româneascã este admirabilã, dar lipseºte cu desãvârºire. ÃŽn afara câtorva iniþiative fantasmagonice purtând semnãtura ‘Bãsescu’, nimic important nu se întâmplã, România plutind în derivã pe oceanul pe care se produc în permanenþã grupãri ºi regrupãri în formaþia care stabileºte coordonatele politicii mondiale. |