„BineĂŽnĂželes cĂŁ ĂŽl susĂžin pe Mircea GeoanĂŁ, candidatul partidului Social Democrat. Nu contest cĂŁ are unele slĂŁbiciuni, unele dizabilitĂŁĂži Âşi stângĂŁcii. Dar cine nu are slĂŁbiciuni”. Din acest portret elogios fĂŁcut de preÂşedintele fondator Ion Iliescu succesorului sĂŁu mai lipsea doar: „e Âşi niĂžel cam prostĂŁnac, dar e bĂŁiat bun!”. N-a mai spus-o, dar s-a cam subĂŽnĂželes.

DeclaraĂžia aceasta de susĂžinere a lui Ion Iliescu pentru Mircea GeoanĂŁ este, de fapt, o replicĂŁ la o scrisoare deschisĂŁ a lui Octav CozmâncĂŁ, fĂŁcutĂŁ publicĂŁ cu o zi ĂŽnainte, ĂŽn care fostul preÂşedinte executiv arunca anatema asupra candidatului prezidenĂžial Âşi motiva revolta sa Âşi prin tratamentul incorect aplicat fostului sĂŁu Âşef. Nu Âştiu cât de emoĂžionalĂŁ a fost relaĂžia celor doi, Âştiu ĂŽnsĂŁ cĂŁ dl CozmâncĂŁ avea reputaĂžia de a fi unul dintre apropiaĂžii lui Ion Iliescu, exponent al ”nucleului dur” al partidului. Pare, deci, cam nefireascĂŁ reacĂžia dlui Iliescu: deci omul tĂŁu te elogiazĂŁ, se sacrificĂŁ, practic pentru tine, Âşi tu ĂŽi ĂŽntorci spatele?

ReacÞia este nefireascã pentru cei care nu-l cunosc pe dl Ilescu. Pentru dânsul, Întotdeauna ataºamentul faÞã de idee a fost mai presus decât ataºamentul faÞã de oameni. Le-a fost Întotdeauna loial colaboratorilor sãi atâta timp cât nu l-au forÞat sã aleagã Între ei ºi ideile sale. Dl Iliescu a avut chiar de tras ponoase de pe urma acestui ataºament: În jurul domniei sale ºi-au gãsit cu regularitate adãpostul personaje care i-au fost devotate, dar care au intrat la un moment dat În focul controverselor publice, prin culpe reale sau inventate.

ReacĂžia sa faÞã de CĂŁzmâncĂŁ nu este una izolazĂŁ. Atunci când gruparea Boda-MeleÂşcanu a ĂŽncercat sĂŁ-l rupĂŁ de partidul perdant ĂŽn alegerile din 1996 pentru a edifica o alternativĂŁ (care pânĂŁ la urmĂŁ s-a numit AlianĂža pentru România – APR) a refuzat, deÂşi „disidenĂžii” ĂŽi fuseserĂŁ, practic, cei mai apropiaĂži colaboratori. I-a refuzat Âşi pe cei care au ĂŽncercat sĂŁ-l atragĂŁ ĂŽntr-o combinaĂžie disidentĂŁ Âşi dupĂŁ umilitorul congres din aprilie 2005. A refuzat Âşi ofertele lui Oprescu, cel care Âşi-a motivat opĂžiunea independentĂŁ prin faptul cĂŁ adevĂŁraĂžii lideri ai partidului fuseserĂŁ marginalizaĂži. De fiecare datĂŁ, Ion Iliescu a preferat sĂŁ rĂŁmânĂŁ ĂŽn interiorul partidului, neasumându-Âşi niciodatĂŁ responsabilitatea unei scindĂŁri Âşi a unei slĂŁbiri a suporturilor doctrinare. A fĂŁcut-o, ĂŽntr-un fel, chiar Âşi atunci când l-a acuzat pe CeauÂşescu de „ĂŽntinarea nobilelor idealuri comuniste”. Pentru activistul Iliescu, partidul nu greÂşeÂşte: oamenii sunt cei care greÂşesc Âşi cea mai mare greÂşealĂŁ o reprezintĂŁ sectarismul Âşi deviaĂžionismul! Chiar dacĂŁ ar fi putut oricând, bazându-se pe nucleul electoral care i-a rĂŁmas ĂŽntotdeauna fidel, sĂŁ formeze un alt partid, Ion Iliescu a refuzat cu obstinaĂžie o asemenea variantĂŁ, care nu corespunde structurii sale intime, umane Âşi ideologice. AÂşa cĂŁ, deci, sĂŁ nu ne mirĂŁm cĂŁ poate fi acum susĂžinĂŁtorul celui care l-a umilit nu odatĂŁ ĂŽn decursul unui interval ĂŽn care, ironic, acesta se aflĂŁ acum la mâna lui. Imperfect cum e, dar al partidului!