„Bineînţeles că îl susţin pe Mircea Geoană, candidatul partidului Social Democrat. Nu contest că are unele slăbiciuni, unele dizabilităţi şi stângăcii. Dar cine nu are slăbiciuni”. Din acest portret elogios făcut de preşedintele fondator Ion Iliescu succesorului său mai lipsea doar: „e şi niţel cam prostănac, dar e băiat bun!”. N-a mai spus-o, dar s-a cam subînţeles.

Declaraţia aceasta de susţinere a lui Ion Iliescu pentru Mircea Geoană este, de fapt, o replică la o scrisoare deschisă a lui Octav Cozmâncă, făcută publică cu o zi înainte, în care fostul preşedinte executiv arunca anatema asupra candidatului prezidenţial şi motiva revolta sa şi prin tratamentul incorect aplicat fostului său şef. Nu ştiu cât de emoţională a fost relaţia celor doi, ştiu însă că dl Cozmâncă avea reputaţia de a fi unul dintre apropiaţii lui Ion Iliescu, exponent al ”nucleului dur” al partidului. Pare, deci, cam nefirească reacţia dlui Iliescu: deci omul tău te elogiază, se sacrifică, practic pentru tine, şi tu îi întorci spatele?

Reacţia este nefirească pentru cei care nu-l cunosc pe dl Ilescu. Pentru dânsul, întotdeauna ataşamentul faţă de idee a fost mai presus decât ataşamentul faţă de oameni. Le-a fost întotdeauna loial colaboratorilor săi atâta timp cât nu l-au forţat să aleagă între ei şi ideile sale. Dl Iliescu a avut chiar de tras ponoase de pe urma acestui ataşament: în jurul domniei sale şi-au găsit cu regularitate adăpostul personaje care i-au fost devotate, dar care au intrat la un moment dat în focul controverselor publice, prin culpe reale sau inventate.

Reacţia sa faţă de Căzmâncă nu este una izolază. Atunci când gruparea Boda-Meleşcanu a încercat să-l rupă de partidul perdant în alegerile din 1996 pentru a edifica o alternativă (care până la urmă s-a numit Alianţa pentru România – APR) a refuzat, deşi „disidenţii” îi fuseseră, practic, cei mai apropiaţi colaboratori. I-a refuzat şi pe cei care au încercat să-l atragă într-o combinaţie disidentă şi după umilitorul congres din aprilie 2005. A refuzat şi ofertele lui Oprescu, cel care şi-a motivat opţiunea independentă prin faptul că adevăraţii lideri ai partidului fuseseră marginalizaţi. De fiecare dată, Ion Iliescu a preferat să rămână în interiorul partidului, neasumându-şi niciodată responsabilitatea unei scindări şi a unei slăbiri a suporturilor doctrinare. A făcut-o, într-un fel, chiar şi atunci când l-a acuzat pe Ceauşescu de „întinarea nobilelor idealuri comuniste”. Pentru activistul Iliescu, partidul nu greşeşte: oamenii sunt cei care greşesc şi cea mai mare greşeală o reprezintă sectarismul şi deviaţionismul! Chiar dacă ar fi putut oricând, bazându-se pe nucleul electoral care i-a rămas întotdeauna fidel, să formeze un alt partid, Ion Iliescu a refuzat cu obstinaţie o asemenea variantă, care nu corespunde structurii sale intime, umane şi ideologice. Aşa că, deci, să nu ne mirăm că poate fi acum susţinătorul celui care l-a umilit nu odată în decursul unui interval în care, ironic, acesta se află acum la mâna lui. Imperfect cum e, dar al partidului!