„Bineînþeles cã îl susþin pe Mircea Geoanã, candidatul partidului Social Democrat. Nu contest cã are unele slãbiciuni, unele dizabilitãþi ºi stângãcii. Dar cine nu are slãbiciuni”. Din acest portret elogios fãcut de preºedintele fondator Ion Iliescu succesorului sãu mai lipsea doar: „e ºi niþel cam prostãnac, dar e bãiat bun!”. N-a mai spus-o, dar s-a cam subînþeles.
Declaraþia aceasta de susþinere a lui Ion Iliescu pentru Mircea Geoanã este, de fapt, o replicã la o scrisoare deschisã a lui Octav Cozmâncã, fãcutã publicã cu o zi înainte, în care fostul preºedinte executiv arunca anatema asupra candidatului prezidenþial ºi motiva revolta sa ºi prin tratamentul incorect aplicat fostului sãu ºef. Nu ºtiu cât de emoþionalã a fost relaþia celor doi, ºtiu însã cã dl Cozmâncã avea reputaþia de a fi unul dintre apropiaþii lui Ion Iliescu, exponent al ”nucleului dur” al partidului. Pare, deci, cam nefireascã reacþia dlui Iliescu: deci omul tãu te elogiazã, se sacrificã, practic pentru tine, ºi tu îi întorci spatele?
Reacþia este nefireascã pentru cei care nu-l cunosc pe dl Ilescu. Pentru dânsul, întotdeauna ataºamentul faþã de idee a fost mai presus decât ataºamentul faþã de oameni. Le-a fost întotdeauna loial colaboratorilor sãi atâta timp cât nu l-au forþat sã aleagã între ei ºi ideile sale. Dl Iliescu a avut chiar de tras ponoase de pe urma acestui ataºament: în jurul domniei sale ºi-au gãsit cu regularitate adãpostul personaje care i-au fost devotate, dar care au intrat la un moment dat în focul controverselor publice, prin culpe reale sau inventate.
Reacþia sa faþã de Cãzmâncã nu este una izolazã. Atunci când gruparea Boda-Meleºcanu a încercat sã-l rupã de partidul perdant în alegerile din 1996 pentru a edifica o alternativã (care pânã la urmã s-a numit Alianþa pentru România – APR) a refuzat, deºi „disidenþii” îi fuseserã, practic, cei mai apropiaþi colaboratori. I-a refuzat ºi pe cei care au încercat sã-l atragã într-o combinaþie disidentã ºi dupã umilitorul congres din aprilie 2005. A refuzat ºi ofertele lui Oprescu, cel care ºi-a motivat opþiunea independentã prin faptul cã adevãraþii lideri ai partidului fuseserã marginalizaþi. De fiecare datã, Ion Iliescu a preferat sã rãmânã în interiorul partidului, neasumându-ºi niciodatã responsabilitatea unei scindãri ºi a unei slãbiri a suporturilor doctrinare. A fãcut-o, într-un fel, chiar ºi atunci când l-a acuzat pe Ceauºescu de „întinarea nobilelor idealuri comuniste”. Pentru activistul Iliescu, partidul nu greºeºte: oamenii sunt cei care greºesc ºi cea mai mare greºealã o reprezintã sectarismul ºi deviaþionismul! Chiar dacã ar fi putut oricând, bazându-se pe nucleul electoral care i-a rãmas întotdeauna fidel, sã formeze un alt partid, Ion Iliescu a refuzat cu obstinaþie o asemenea variantã, care nu corespunde structurii sale intime, umane ºi ideologice. Aºa cã, deci, sã nu ne mirãm cã poate fi acum susþinãtorul celui care l-a umilit nu odatã în decursul unui interval în care, ironic, acesta se aflã acum la mâna lui. Imperfect cum e, dar al partidului!