După cum relatează agenţiile internaţionale de presă, liderii fostei opoziţii irakiene, gata să pună mâna pe putere la Bagdad cu sprijinul americanilor, sunt de părere că noul Irak n-ar trebui să plătească datoriile vechiului Irak! Cu alte cuvinte, vinovăţia pentru îndatorarea ţării cade exclusiv în sarcina lui Saddam. Să plătească el! Ştirea ne linişteşte.  Aveam un stres legat de eventualitatea să ne pomenim aşa, nitam-nisam, cu 1,7 miliarde de dolari pe care ni-i datorează Irakul încă de pe vremea lui Ceauşescu.  Potrivit teoriei amintite, lucrurile pot fi interpretate şi aşa: în fond, nu România, ci Ceauşescu avea de primit aceşti bani.  Era afacerea lor şi dacă a picat a picat, de ce să ne mai facem noi griji? Discuţia este, oricum, superfluă.  Nici noii lideri de la Bagdad, nici cei viitori nu vor avea loc de întors în această problemă. Datoriile Irakului sunt o chestiune serioasă care necesită analize şi decizii, la cel mai înalt nivel, ca să nu spun chiar global.  Nu văd de ce-ar trebui să ne agităm noi pentru o bagatelă de 1,7 miliarde de dolari când ruşii şi germanii au de primit câte 8, iar Franţa 3!  Iar, cum nu ne garantează nimeni posibilitatea - ipotetică, măcar - de a rezolva această controversă, discuţia e de prisos.  Cert este un singur lucru: că viitoarea administraţie economică a Irakului - care va fi, oricum, americană - se va îngriji  mai întâi de propriile-i cheltuieli făcute cu eliberarea Irakului, pe care le va încasa în natură - adică în singura monedă curentă de care mai dispune ţara: petrolul. Ceva fărâmituri ne vor reveni şi nouă, în contul reconstrucţiei, şi pentru asta ni se rezervă un frumos rol ca subcontractanţi ai contractelor ce vor reveni, bineînţeles, marilor companii americane. Datoriile să le lăsăm, deci, în plata Domnului.  Şi a domnilor care iau deciziile pământeşti.