În sfârșit, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Domnului Daniel Morar i s-a prelungit mandatul în fruntea DNA cu încă trei ani. A contat în această decizie faptul că el însuși și-a exprimat dorința de a rămâne în funcție – după cum ne-a explicat doamna Codruța, baschetbalista, dar și târzia luminare a ministrului bucălat, cel care în doar șase luni a izbutit să convertească rezervele exprimate atunci când, ca liberal ce era, a vrut să-l schimbe pe Morar cu consiliera sa, în argumente în favoarea menținerii postolului anticorupției în scaunul său din noua sa perspectivă independentă.
Dl Morar este un personaj interesant. Nu știu cu ce a reușit domnia sa să-i farmece pe cei de la Bruxelles de-au văzut ăștia în el unica garanție a reformării justiției. Mai mult decât atât în oricare alt caz – până nici Monica Macovei, susținută de amicul său Frattini, nu a beneficiat de un asemenea suport – Daniel Morar a devenit pentru funcționarii comunitari o emblemă. Presiunile care s-au făcut asupra autorităților în favoarea sa nu au corespondent. După cum nu are corespondent nici modul de-a dreptul insolent în care Comisia Europeană a pus la zid – fără prea multe argumente – însuși Parlementul României, care nu are niciun fel de subordonare față de Bruxelles. Parlamentarii români, foști și actuali, au fost trași de urechi ca la școală pentru îndrăzneala de a nu fi răspuns cu promptitudine indicațiilor prețioase venite de sus. Mai grav este că reprezentanții României n-au avut altă reacție decât de a-și pleca capul și de a-și turna cenușa în creștet, reeditând un model de comportament pe care-l credeam îngropat odată cu Cominternul.
Ultimul raport al Comisiei este unul critic. Pe bună dreptate. Nimeni nu poate ști mai bine ca noi cât de nereformată e justiția, ce păcate are și cât de grav afectează această situație fundamentele democrației și încrederea în statul de drept. Comisia reduce însă nereformarea la un simplu element de decor: disputa juridică dintre Parlament și Parchet. Dispută în care intervin o serie de elemente ce țin, efectiv, de modelul actual jurisdicțional și de un proces obligatoriu. În viziunea europeană nereformarea justiției se reduce la următoarea schemă: DNA-ul vrea să înfunde un înalt demnitar – Năstase, iar Parlamentul nu votează în favoarea ridicării imunității sale și a posibilității de a fi trimis în instanță! Iată, însă, că Năstase a cerut chiar el acest lucru. Sunt foarte curios pe unde va scoate dl Morar cămașa dacă instanța va constata că Năstase nu este vinovat de ceea ce i se impută, sau că dosarele sale au fost prost făcute (cum s-a întîmplat de atâtea ori!)? Cum va justifica apostolul anticorupției timpul pierdut și banii cheltuiți pentru o țintă falsă sau nesigură, în timp ce în jurul său corupția de toate felurile își face de cap într-un mod nemaiîntâlnit, poate, în istoria noastră?
Comisia Europeană are dreptate, pe fond. Cu o precizare: nu atât justiția este nereformată, cât cei care o servesc. Oamenii! Dacă nu sunt dintre cei care au moștenit și au continuat metodele „justițiie socialiste”, implantându-le până în mecanismele de funcționare ale CSM-ului, sunt dintre cei formați la școala „justiției de piață”, în care dreptatea este pusă pe tarabă și livrată celui care dă mai mult. Atâta timp cât nu vor funcționa criterii clare de selecție și de promovare a magistraților, atâta timp cât cinstea și corectitudinea nu se vor împleti firesc cu competența profesională, nu vom avea nici justiție reformată și nici justițiari adevărați. Nu de paradă...