În sfârşit, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Domnului Daniel Morar i s-a prelungit mandatul în fruntea DNA cu încă trei ani. A contat în această decizie faptul că el însuşi şi-a exprimat dorinţa de a rămâne în funcţie – după cum ne-a explicat doamna Codruţa, baschetbalista, dar şi târzia luminare a ministrului bucălat, cel care în doar şase luni a izbutit să convertească rezervele exprimate atunci când, ca liberal ce era, a vrut să-l schimbe pe Morar cu consiliera sa, în argumente în favoarea menţinerii postolului anticorupţiei în scaunul său din noua sa perspectivă independentă.

Dl Morar este un personaj interesant. Nu ştiu cu ce a reuşit domnia sa să-i farmece pe cei de la Bruxelles de-au văzut ăştia în el unica garanţie a reformării justiţiei. Mai mult decât atât în oricare alt caz – până nici Monica Macovei, susţinută de amicul său Frattini, nu a beneficiat de un asemenea suport – Daniel Morar a devenit pentru funcţionarii comunitari o emblemă. Presiunile care s-au făcut asupra autorităţilor în favoarea sa nu au corespondent. După cum nu are corespondent nici modul de-a dreptul insolent în care Comisia Europeană a pus la zid – fără prea multe argumente – însuşi Parlementul României, care nu are niciun fel de subordonare faţă de Bruxelles. Parlamentarii români, foşti şi actuali, au fost traşi de urechi ca la şcoală pentru îndrăzneala de a nu fi răspuns cu promptitudine indicaţiilor preţioase venite de sus. Mai grav este că reprezentanţii României n-au avut altă reacţie decât de a-şi pleca capul şi de a-şi turna cenuşa în creştet, reeditând un model de comportament pe care-l credeam îngropat odată cu Cominternul.

Ultimul raport al Comisiei este unul critic. Pe bună dreptate. Nimeni nu poate şti mai bine ca noi cât de nereformată e justiţia, ce păcate are şi cât de grav afectează această situaţie fundamentele democraţiei şi încrederea în statul de drept. Comisia reduce însă nereformarea la un simplu element de decor: disputa juridică dintre Parlament şi Parchet. Dispută în care intervin o serie de elemente ce ţin, efectiv, de modelul actual jurisdicţional şi de un proces obligatoriu. În viziunea europeană nereformarea justiţiei se reduce la următoarea schemă: DNA-ul vrea să înfunde un înalt demnitar – Năstase, iar Parlamentul nu votează în favoarea ridicării imunităţii sale şi a posibilităţii de a fi trimis în instanţă! Iată, însă, că Năstase a cerut chiar el acest lucru. Sunt foarte curios pe unde va scoate dl Morar cămaşa dacă instanţa va constata că Năstase nu este vinovat de ceea ce i se impută, sau că dosarele sale au fost prost făcute (cum s-a întîmplat de atâtea ori!)? Cum va justifica apostolul anticorupţiei timpul pierdut şi banii cheltuiţi pentru o ţintă falsă sau nesigură, în timp ce în jurul său corupţia de toate felurile îşi face de cap într-un mod nemaiîntâlnit, poate, în istoria noastră?

Comisia Europeană are dreptate, pe fond. Cu o precizare: nu atât justiţia este nereformată, cât cei care o servesc. Oamenii! Dacă nu sunt dintre cei care au moştenit şi au continuat metodele „justiţiie socialiste”, implantându-le până în mecanismele de funcţionare ale CSM-ului, sunt dintre cei formaţi la şcoala „justiţiei de piaţă”, în care dreptatea este pusă pe tarabă şi livrată celui care dă mai mult. Atâta timp cât nu vor funcţiona criterii clare de selecţie şi de promovare a magistraţilor, atâta timp cât cinstea şi corectitudinea nu se vor împleti firesc cu competenţa profesională, nu vom avea nici justiţie reformată şi nici justiţiari adevăraţi. Nu de paradă...