Nu știu dacă povestea în care este implicat Dominique Strauss-Kahn ne-ar fi captivat la fel de mult în absența amestecului FMI-ului în viața noastră de fiecare zi.
Sunt, însă, aproape două decenii de când celebra instituție financiară a revenit în România, după ce fusese gonită atât de nepoliticos de către un Ceaușescu extrem de suspicios la condițiile de orice fel puse în schimbul banilor împrumutați. De-a lungul acestor decenii au fost etape acute – în special între 1997 și 2000 în timpul guvernării cederiste – în care reprezentanții FMI au fost percepuți precum comisarii sovietici de pe vremuri, atotputernici și neîndurători. Câțiva dintre înaintașii dlui Franks au intrat chiar și în folclor, ca să nu mai spunem despre cupletele satirice ale feluritelor grupuri care făcuseră din ei autentice vedete (Poulsen, Zervoudakis și alții).
Ca și dl Franks, toți au fost niște simpli funcționari – e drept, de rang înalt – iar misia lor a fost să se asigure că ce promit guvernanții la negocierile pentru banii cu dobândă rezonabilă ai Fondului, se îndeplinește. Truda lor cotidiană constă în compararea cifrelor și în semnalarea neconcordanțelor. Nimeni nu cutează, cred, să-i amenințe pe Băsescu sau Boc că dacă nu fac nu știu ce, o să vadă ei ce li se întâmplă. Unicul lucru care se poate întâmpla este să se închidă robinetul tranșelor de împrumut și să fim nevoiți să apelăm la piața bancară, la dobânzi corespunzătoare riscului de neplată pe care-l prezintă o economie instabilă și prost condusă.
A fost reproșat nu odată faptul că rețetele FMI nu au avut, cam pe nicăieri, rezultatele scontate. Că economiile pe care s-a experimentat nu s-au însănătoșit subit – și se aduce mereu exemplul Argentinei, unde eșecul a fost cel mai spectaculos. FMI însă nici nu pretinde că s-ar afla în posesia unor rețete garantate. Practic, specialiștii săi nu fac altceva decât să-ți indice cam ce găuri ale risipei instituționale ar trebui acoperite ca să nu se mai scurgă prin ele inflația și puterea de cumpărare. Din punctul lor de vedere lucrurile sunt simple: produceți mai mult decât cheltuiți – dacă vă țin balamalele. Dacă nu, cheltuiți mai puțin decât credeți că e nevoie.
Economia unei țări nu este condusă nici de FMI, nici de vreo altă instituție internațională. Ci de propriul său guvern, care se instalează în virtutea încrederii electorale a populației. El este cel care decide. Un FMI nu face altceva decât să dea sfaturi și bani – condiționat. Revin la D.S.K., șeful cel mare. A fost de curând pe la noi. Primit cu tot respectul cuvenit unuia dintre cei mai influenti oameni ai momentului cu excepția șefilor statelor celor mai puternice. În simbolistica populară el exprimă atotputernicia banului pe care stă călare instituția pe care o reprezintă. Genul de persoană ale cărei decizii pot influența, în bines au în rău, soarta unei națiuni. Dacă el ar fi zis: nu le mai dau bani românilor, că și-așa nu știu ce să facă cu ei! – soarta noastră s-ar fi schimbat dramatic. N-a zis. Noi l-am privit cu ochi buni, inclusiv prin faptul că e un european de-al nostru, nu un american care nu știe nici unde ne aflăm pe hartă, că avea șanse să-i dea un brânci nesuferitului de Sarkozy la viitoarele alegeri prezidențiale și că era atât de galant cu doamnele.
Pentru ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Incredibil! De neexplicat cum o persoană cu atâtea atu-uri, aflată atât de sus pe scara socială, poate să-și compromită și trecutul, și prezentul și viitorul printr-un impuls nesăbuit. DSK era însă conștient de limitele și vulnerabilitățile sale, pe care le-a și evocat recent ca pe un soi de premoniție. Împlinită cu vârf și îndesat.
|