Nu ºtiu dacã povestea în care este implicat Dominique Strauss-Kahn ne-ar fi captivat la fel de mult în absenþa amestecului FMI-ului în viaþa noastrã de fiecare zi.
Sunt, însã, aproape douã decenii de când celebra instituþie financiarã a revenit în România, dupã ce fusese gonitã atât de nepoliticos de cãtre un Ceauºescu extrem de suspicios la condiþiile de orice fel puse în schimbul banilor împrumutaþi. De-a lungul acestor decenii au fost etape acute – în special între 1997 ºi 2000 în timpul guvernãrii cederiste – în care reprezentanþii FMI au fost percepuþi precum comisarii sovietici de pe vremuri, atotputernici ºi neîndurãtori. Câþiva dintre înaintaºii dlui Franks au intrat chiar ºi în folclor, ca sã nu mai spunem despre cupletele satirice ale feluritelor grupuri care fãcuserã din ei autentice vedete (Poulsen, Zervoudakis ºi alþii).
Ca ºi dl Franks, toþi au fost niºte simpli funcþionari – e drept, de rang înalt – iar misia lor a fost sã se asigure cã ce promit guvernanþii la negocierile pentru banii cu dobândã rezonabilã ai Fondului, se îndeplineºte. Truda lor cotidianã constã în compararea cifrelor ºi în semnalarea neconcordanþelor. Nimeni nu cuteazã, cred, sã-i ameninþe pe Bãsescu sau Boc cã dacã nu fac nu ºtiu ce, o sã vadã ei ce li se întâmplã. Unicul lucru care se poate întâmpla este sã se închidã robinetul tranºelor de împrumut ºi sã fim nevoiþi sã apelãm la piaþa bancarã, la dobânzi corespunzãtoare riscului de neplatã pe care-l prezintã o economie instabilã ºi prost condusã.
A fost reproºat nu odatã faptul cã reþetele FMI nu au avut, cam pe nicãieri, rezultatele scontate. Cã economiile pe care s-a experimentat nu s-au însãnãtoºit subit – ºi se aduce mereu exemplul Argentinei, unde eºecul a fost cel mai spectaculos. FMI însã nici nu pretinde cã s-ar afla în posesia unor reþete garantate. Practic, specialiºtii sãi nu fac altceva decât sã-þi indice cam ce gãuri ale risipei instituþionale ar trebui acoperite ca sã nu se mai scurgã prin ele inflaþia ºi puterea de cumpãrare. Din punctul lor de vedere lucrurile sunt simple: produceþi mai mult decât cheltuiþi – dacã vã þin balamalele. Dacã nu, cheltuiþi mai puþin decât credeþi cã e nevoie.
Economia unei þãri nu este condusã nici de FMI, nici de vreo altã instituþie internaþionalã. Ci de propriul sãu guvern, care se instaleazã în virtutea încrederii electorale a populaþiei. El este cel care decide. Un FMI nu face altceva decât sã dea sfaturi ºi bani – condiþionat. Revin la D.S.K., ºeful cel mare. A fost de curând pe la noi. Primit cu tot respectul cuvenit unuia dintre cei mai influenti oameni ai momentului cu excepþia ºefilor statelor celor mai puternice. ÃŽn simbolistica popularã el exprimã atotputernicia banului pe care stã cãlare instituþia pe care o reprezintã. Genul de persoanã ale cãrei decizii pot influenþa, în bines au în rãu, soarta unei naþiuni. Dacã el ar fi zis: nu le mai dau bani românilor, cã ºi-aºa nu ºtiu ce sã facã cu ei! – soarta noastrã s-ar fi schimbat dramatic. N-a zis. Noi l-am privit cu ochi buni, inclusiv prin faptul cã e un european de-al nostru, nu un american care nu ºtie nici unde ne aflãm pe hartã, cã avea ºanse sã-i dea un brânci nesuferitului de Sarkozy la viitoarele alegeri prezidenþiale ºi cã era atât de galant cu doamnele.
Pentru ca sã se întâmple ce s-a întâmplat. Incredibil! De neexplicat cum o persoanã cu atâtea atu-uri, aflatã atât de sus pe scara socialã, poate sã-ºi compromitã ºi trecutul, ºi prezentul ºi viitorul printr-un impuls nesãbuit. DSK era însã conºtient de limitele ºi vulnerabilitãþile sale, pe care le-a ºi evocat recent ca pe un soi de premoniþie. Împlinitã cu vârf ºi îndesat.
|