Atât timp cât suntem în putere şi cei din jurul nostru nu au probleme, suntem tentaţi să ne închipuim că totul merge bine pe lumea aceasta şi că putem ridica la rangul de catastrofe micile necazuri cotidiene, în jurul cărora ţesem pânza deasă a resentimentelor, a invidiei, a intransigenţei. Abia când soarta loveşte nemilos, cu adevărat, ne dăm seama de micimea tribulaţiilor noastre şi de lipsa lor de miză în faţa a ceea ce înseamnă, de fapt, suferinţă. Există, alături de noi, dar atât de rar văzută, o lume a disperării şi a resemnării, în care cei desemnaţi de mâna grea a destinului îşi urmează calea către o Golgotă pavată cu bunele dar firavele intenţii ale celor care ar avea să aline durerea. Este lumea spitalelor unde domneşte, deopotrivă devotamentul şi indiferenţa, profesionalismul şi superficialitatea, altruismul şi meschinăria. O lume în care bolnavii dau totul şi primesc ce se poate, o lume în care, pentru nu puţini dintre ei, lipsurile şi aproximaţiile adaugă pătimiri inutile. Vă puteţi imagina faptul că în majoritatea spitalelor nu veţi găsi banalele cărucioare cu care cei lipsiţi de putere să poată parcurge interminabilele coridoare ale aşezămintelor noastre spitaliceşti, vechi şi nefuncţionale, şi că oamenii se târăsc, cum pot, între un cabinet şi altul, între un serviciu si altul ? Vă imaginaţi că nu există brancarde si că brancardierii au cam dispărut din nomenclatoarele medicale? în acest fel oamenii îşi exercită din plin şi cu maximă eficienţă un drept necuprins în carta fundamentală a drepturilor omului: dreptul la suferinţă. La suferinţa inutilă.