Atât timp cât suntem în putere și cei din jurul nostru nu au probleme, suntem tentați să ne închipuim că totul merge bine pe lumea aceasta și că putem ridica la rangul de catastrofe micile necazuri cotidiene, în jurul cărora țesem pânza deasă a resentimentelor, a invidiei, a intransigenței. Abia când soarta lovește nemilos, cu adevărat, ne dăm seama de micimea tribulațiilor noastre și de lipsa lor de miză în fața a ceea ce înseamnă, de fapt, suferință. Există, alături de noi, dar atât de rar văzută, o lume a disperării și a resemnării, în care cei desemnați de mâna grea a destinului își urmează calea către o Golgotă pavată cu bunele dar firavele intenții ale celor care ar avea să aline durerea. Este lumea spitalelor unde domnește, deopotrivă devotamentul și indiferența, profesionalismul și superficialitatea, altruismul și meschinăria. O lume în care bolnavii dau totul și primesc ce se poate, o lume în care, pentru nu puțini dintre ei, lipsurile și aproximațiile adaugă pătimiri inutile. Vă puteți imagina faptul că în majoritatea spitalelor nu veți găsi banalele cărucioare cu care cei lipsiți de putere să poată parcurge interminabilele coridoare ale așezămintelor noastre spitalicești, vechi și nefuncționale, și că oamenii se târăsc, cum pot, între un cabinet și altul, între un serviciu si altul ? Vă imaginați că nu există brancarde si că brancardierii au cam dispărut din nomenclatoarele medicale? în acest fel oamenii își exercită din plin și cu maximă eficiență un drept necuprins în carta fundamentală a drepturilor omului: dreptul la suferință. La suferința inutilă. |