Am ajuns sã Întâmpinãm aproape fãrã emoÞie fiecare nouã catastrofã aviaticã ce rãreºte rândurile si asa subÞiri ale armatei aerului.

MIG-urile cad ca muºtele, Îngropând sub ele vieÞi omeneºti ºi aducând nefericirea În rândurile tot mai dese de vãduve si orfani. Prãbuºirea aparatelor de luptã În vremuri de pace Începe sã fie vãzutã ca o fatalitate Împotriva cãreia nici nu mai meritã sã lupÞi ºi suntem informaÞi, de fiecare datã, cu un cinism greu de ÎnÞeles, cã evenimentele de acest gen se vor mai produce.
De ce ? O explicaĂžie constĂŁ ĂŽn uzura tehnicĂŁ a aparatelor. Sunt avioane vechi, pentru ale cĂŁror piese de schimb nu prea mai sunt bani, iar penuria de combustibil a redus dramatic numĂŁrul de ore de zbor ale piloĂžilor, situaĂžie ce face ca eroarea umanĂŁ sĂŁ devinĂŁ un asociat de nĂŁdejde a celei tehnice. Neantrenati si dezobiÂşnuiĂži de rigorile zborului, piloĂžii mor cu zile ĂŽn timp ce Âşefii lor vegheazĂŁ grijulii ca rezultatele comisilor de anchetĂŁ sĂŁ punĂŁ rĂŁspunderea ĂŽn sarcina celor care Âşi aÂşa s-au dus.

Mai este, Însã, ºi o altã explicaÞie pe care Îndrãznesc sã o sugerez cu riscurile de rigoare: nu doar avioanele, dar chiar aviaÞia ca armã se aflã Într-un vãdit proces de uzurã moralã. Tot mai des constatãm cum carierismul κi dã mâna cu incompetenÞa, interesele meschine cu lupta pentru o iluzorie putere, indiferenÞa cu lichelismul, Þesând o plasã de siguranÞã printre ale cãrei ochiuri rare avioanele cad unul dupã altul, nereuºind sã mai producã nici mãcar emoÞie.