Am ajuns să întâmpinăm aproape fără emoţie fiecare nouă catastrofă aviatică ce răreşte rândurile si asa subţiri ale armatei aerului.

MIG-urile cad ca muştele, îngropând sub ele vieţi omeneşti şi aducând nefericirea în rândurile tot mai dese de văduve si orfani. Prăbuşirea aparatelor de luptă în vremuri de pace începe să fie văzută ca o fatalitate împotriva căreia nici nu mai merită să lupţi şi suntem informaţi, de fiecare dată, cu un cinism greu de înţeles, că evenimentele de acest gen se vor mai produce.
De ce ? O explicaţie constă în uzura tehnică a aparatelor. Sunt avioane vechi, pentru ale căror piese de schimb nu prea mai sunt bani, iar penuria de combustibil a redus dramatic numărul de ore de zbor ale piloţilor, situaţie ce face ca eroarea umană să devină un asociat de nădejde a celei tehnice. Neantrenati si dezobişnuiţi de rigorile zborului, piloţii mor cu zile în timp ce şefii lor veghează grijulii ca rezultatele comisilor de anchetă să pună răspunderea în sarcina celor care şi aşa s-au dus.

Mai este, însă, şi o altă explicaţie pe care îndrăznesc să o sugerez cu riscurile de rigoare: nu doar avioanele, dar chiar aviaţia ca armă se află într-un vădit proces de uzură morală. Tot mai des constatăm cum carierismul îşi dă mâna cu incompetenţa, interesele meschine cu lupta pentru o iluzorie putere, indiferenţa cu lichelismul, ţesând o plasă de siguranţă printre ale cărei ochiuri rare avioanele cad unul după altul, nereuşind să mai producă nici măcar emoţie.