Societatea româneascã aflatã într-o perioadã de tranziþie precum a noastrã balanseazã între douã stãri de spirit: speranþã ºi disperare. Nãdejde ºi deznãdejde. Polarizarea este atât de acutã încât pare cã între cele douã sentimente se întinde un no man's land emoþional. Fenomenul cel mai acut este acela al convingerii aproape oarbe cã nimic altceva decât norocul chior mai poate aduce bunãstare în casa omului simplu ºi fãrã succes în afaceri. De aici delirurile periodice prin care am trecut, de la CARITAS la SAFI ºi acum la BINGO.
Jocul de bingo, de exemplu, a devenit un soi de sport naþional. Milioane de oameni încremenesc duminica cu ochii în televizor sperând cã de data asta, poate, miliardele vor cãdea ºi asupra lor. Explicaþia succesului fãrã precedent al acestui joc vine ºi din filosofia lui: spre deoebire de alte jocuri de noroc, aici câºtigul vine obligatoriu! La Bingo câºtigurile nu se reporteazã: jumãtate din sumele jucate sunt alocate pentru premii, iar sistemul aduce obligatoriu un câºtigãtor. Sau mai mulþi. Nu ºtiu câþi români fericeºte în total jocul de Bingo, dar ºtiu cã alimenteazã speranþele multor milioane. Le alimenteazã într-un mod descurajant pentru valorile generale ale societãþii ºi consecinþele sale pe termen lung se vor vedea.
Cel de-al doilea pol, cel al disperãrii, este copios alimentat de mass-media, în a cãrei definiþie intrã ideea cã „o ºtire bunã este o veste proastã". Peste tot cortegiul de sumbre previziuni a venit sã punã capac chestia cu cutremurul. De ce cutremur? Poate cã nici o veste proastã nu poate fi mai proastã decât asta.. Cutremurul este încercarea supremã cãreia n-ai ce sã-i opui.Este o condamnare implacabilã, indiferentã la gradele de vinovãþie ºi insensibilã la orice implorare. Existã aici si o undã de superstiþie, potrivit cãreia a te aºtepta la o nenorocire mare, te ajutã sã suporþi mai uºor alte nenorociri curente. Sigur cã, privitã la rece, povestea cu previziunea este o prostie.
Singura previziune valabilã e cã într-o zi un cutremur puternic se va abate din nou asupra noastrã. Nimeni nu poate ºti, însã, când. Pânã atunci nu avem altceva de fãcut decât sã suportãm cutremurele pe care ni le oferã, zi de zi, o guvernare de tip „calamitate".