Am fost, zilele trecute, în Croaţia, unde preşedintele Iliescu a făcut o vizită de stat.  Pentru majoritatea acelora dintre noi care nu cunosc această ţară, ea poartă în primul rând semnificaţiile dramatice ale războiului care a fărâmiţat fosta republică iugoslavă într-o puzderie de mici ţări cu identităţi încă nu foarte clare şi cu neînţelegerea profundă a resorturilor care au făcut ca membrii ai, practic, aceleiaşi familii, să se urască cu patimă şi să se omoare între ei când au avut prilejul. Croaţia a fost aceea care, prin reprezentantul său de atunci în conducerea colectivă a dat semnalul destrămării.  Stipe Mesici este astăzi preşedintele ţării, succedându-i lui Tudjman, cel care dacă n-ar fi murit de cancer, ar fi trebuit să ia drumul Hagăi alături de Miloşevici.  Mesici nu s-a implicat în deciziile grave ale conflictului.  A stat cuminte, în rândul doi, şi şi-a aşteptat momentul.  Între el şi Iliescu există unele asemănări, ambii fiind oamenii potriviţi pentru o tranzacţie în care nu există precedente tactice şi strategice.  Mai mult decât alţii, produse ale noii politici pan-europene, ei au avut şi au posibilitatea să facă posibile tranziţii paşnice, graduale, spre noua condiţie de membru ale marii familii europene la care aspiră ţările lor.  Deosebirea majoră vine de la modul în care este privit acest obiectiv: în timp ce România, care n-a rezistat ritmului preaderării, încearcă să mărească pasul pentru a prinde momentul 2007, vorbind despre acest lucru mai mult decât făcându-l, Croaţia tace şi face.  Nivelul său de trai se apropie, simţitor de standardele europene (un salariu minim de 500 euro şi unul mediu de 680 - faţă de minimul nostru de 120 euro!) Turismul, renăscut din cenuşa războiului, i-a adus doar anul trecut 4 miliarde de euro, mai mult decât tot ceea ce am realizat noi din întreaga privatizare.  Obiectivul lor - susţinut cu discreţie - este o admitere în UE în 2006 sau 2007, chiar dacă nici măcar n-au început negocierile de preaderare.  Dosarele lor sunt însă pregătite, aşteptând doar momentul politic pentru a fi lansate. Cursa pentru integrare poate oferi surprize plăcute - croaţilor, şi neplăcute - nouă.  Mai ales când dincolo de promisiuni şi vorbe, de picioarele noastre atârnă ghiulele de genul agriculturii, dosar pe care nici cei mai optimişti nu-l văd rezolvat până în 2007.  Când croaţii s-ar putea să fie deja înăuntru...