Aflăm, odată cu zbaterile pentru a limita proporţiile dezastrului, că situaţia actuală este consecinţa şirului de erori – voluntare sau involuntare – pe care le-au făcut în cei 20 de ani politicienii pe care i-am desemnat să administreze ţara.

Boc spune - pe bună dreptate – că a preluat o moştenire catastrofală, ale cărei proporţii nu le-a cunoscut, altminteri nu s-ar fi jucat un an şi jumătate de-a „Baba Oarba – Anticriza” încercând să-i vină de hac cu forfetarul, Rabla şi Prima Casă. Concluzia la care s-a ajuns în ceasul al 12-lea este una la fel de dureroasă ca şi efectul tăierii sfertului de leafă asupra bugetarilor şi a celor 15% de la pensionari. România trăieşte, practic din prima zi de democraţie, peste posibilităţile sale. De 20 de ani produce mult mai puţin decât consumă. Cum s-a putut perpetua acest lucru?

Simplu: prin decizie politică. Fiecare guvern a rezolvat problemele zilei de azi pe seama zilei de mâine. Au alocat consumului resurse teoretice. S-au întrecut, pe final de mandat, în a face cadouri electorale, transformând aproape jumătate dintre cetăţenii României în asistaţi sociali. Au cultivat cu consecvenţă nemunca şi recurgerea sistematică la expediente legale. Au mărit până la obezitate aparatul de stat, pentru a-şi răsplăti susţinătorii şi clientela politică în general cu slujbe bine plătite şi în care nu se face nimic. Chiar dacă Tăriceanu a fost campionul acestor procese, nimic nu-i disculpă pe Năstase, pe Isărescu, Vasile şi Ciorbea, pe Văcăroiu şi Stolojan sau pe Roman. Fiecare a avut contribuţia sa de iresponsabilitate, cu girul preşedinţilor aferenţi, şi nici unul nu a dat socoteală pentru erorile sau ilegalităţile săvârşite. E drept că, gândindu-se la propria lor siguranţă, succesorii n-au insistat să primească vreun raport de gestiune de la predecesori. Legea răspunderii ministeriale, adoptată târziu, s-a dovedit profund ineficientă şi nimeni n-a băgat-o în seamă.

România are o mare problemă nerezolvată, de pe urma căreia va continua să tragă ponoase: nu funcţionează nici un principiu al răspunderii, al dării de socoteală pentru modul în care un guvern administrează ţara. Teoretic, Guvernul este subordonat Parlamentului, dar puterea politică din Parlament nu are nici un interes să-şi dea în gât propriul mandatar. Alte instanţe abilitate prin lege, precum Curtea de Conturi, rămân instituţii pur formale, care se apleacă asupra amănuntelor, nu a fondului chestiunii. Iar de când acolo îşi face siesta Văcăroiu, Curtea aproape că a intrat în anonimat.

Revin la chestiune: pentru orice crimă trebuie să existe un vinovat. Sau mai mulţi. Orice vinovăţie trebuie sancţionată prin lege. Unde este legea care guvernează România şi o apără de incompetenţele şi hoţiile politicienilor? Şi până când, pentru erorile sau ilegalităţile acestora, vom plăti, solidar, noi toţi?