Tot optimismul autoritãþilor, care cu o sãptãmânã înainte de Paºte nu vedeau un pericol iminent în viitura de pe Dunãre, s-a dus pe apa Sâmbetei de Sfintele Sãrbãtori când digurile, puse la grea încercare de oameni ºi de apã, au început sã cedeze în serie. Este o situaþie excepþionalã. Dunãrea n-a mai atins un asemenea nivel decât în urmã cu o sutã de ani, iar debitul sãu a bãtut orice record. Pentru aºezãrile riverane, apãrute ºi dezvoltate pe seama debitelor medii ale fluviului, dezastrul era unul anunþat. Unul oricând posibil ºi viaþa oamenilor a depins direct ºi nemijlocit de capriciile vremii. Nici pentru autoritãþi ceea ce se întâmplã de-a lungul fluviului nu este o surprizã. Chiar ministrul mediului, doamna Sulfina Barbu, recunoaºte cã încã de anul trecut se ºtia care sunt zonele supuse pericolului de inundare ºi care sunt digurile cu probleme. Sunt lucruri care se ºtiau ºi mai demult. De cel puþin 16 ani de când, practic, nu s-a mai fãcut nimic pentru a consolida mãsurile de apãrare împotriva inundaþiilor, pentru cã n-au mai fost bani. Banii s-au cheltuit pe multe alte lucruri urgente, dar nu pentru ceea ce rãmâne o urgenþã permanentã. Pur ºi simplu domeniul ãsta a fost lãsat de izbeliºte ºi de lipsa totalã de control au profitat, cu inconºtienþa lor tradiþionalã, oamenii. Majoritatea digurilor care au cedat au fost agresate în timp de cei care s-au aºezat pe malurile fluviului ºi au scobit în diguri pentru a lua pietriºul ºi lutul cu care ºi-au ridicat casele. Acele case pe care acum apa se rãzbunã dizolvând pur ºi simplu aceste încropiri tradiþionale pentru care noþiunea de amenajare ruralã n-are nici un sens, indiferent de ce crede vorbãreþul ministru al Agriculturii. Cel mai dramatic aspect al acestui episod dramatic al zilelor noastre îl constituie însã atitudinea oamenilor, psihologia lor. Þãranul român pare sã nu mai fi pãstrat nimic din calitãþile umane care l-au fãcut sã rãzbeascã prin istorie în ciuda tuturor evenimentelor neprielnice. Poate cã cei cincizeci de ani de comunism - deºi aceºtia n-ar fi suficienþi - l-au transformat într-un personaj lipsit de iniþiativã, chiar de instinct al supravieþuirii, dependent de o autoritate care nu e în stare sã facã mare lucru ºi lãsându-se în voia condiþiei de asistat. Sau chiar de asistent pasiv ºi nepãsãtor, al eforturilor altora de a-i salva puþinele bunuri de care dispune. Imaginea þãranilor la cârciumã sau tolãniþi pe tarla ºi privind cum jandarmii ºi soldaþii se dau de ceasul morþii sã înalþe diguri sau sã le salveze orãtãniile, a devenit una emblematicã. La fel de emblematicã precum cea a autoritãþilor care, spre liniºtirea propriilor suflete, declarã cã lucrurile nu stau chiar aºa de rãu ºi cã pericolul nu e chiar atât de mare, pentru cã douã-trei zile mai târziu sã dea din colþ în colþ. ªi sã nu facã altceva decât sã repete greºelile de anul trecut ºi sã prelungeascã o ineficienþã valabilã, probabil, ºi la anul.