Mã numãr - dar cine, oare, nu s-a numãrat - printre milioanele de suporteri ai fetiÞei-minune care, obÞinând prima notã de 10 din istoria gimnasticii, ne oferea o nesperatã revanºã asupra frigului, foamei ºi fricii În care ne cufundase sistemul totalitar. Nadia reprezenta pentru noi toÞi ºansa de a arãta lumii cã suntem În stare de lucruri pentru care pãrea cã nimic nu ne recomanda...
DefecĂžiunea Nadiei a apĂŁrut tuturor, ulterior, ca un semn ceresc al degringoladei care urma sĂŁ ducĂŁ la finalul din decembrie '89. ĂŽn prima ediĂžie a "LibertĂŁĂžii", tipĂŁritĂŁ sub gloanĂže, spuneam: "Tricolori, vĂŁ aÂşteptĂŁm acasĂŁ!". Nadia era cap de listĂŁ. ªi Nadia s-a ĂŽntors. Un drum lung, pentru care i-au trebuit cinci ani Âşi ajutorul unui arsenal mediatic având rostul de a transforma revederea cu glia strĂŁbunĂŁ ĂŽntr-un show hollywoodian. Peste emoĂžia iniĂžialĂŁ a ĂŽnceput sĂŁ se aÂştearnĂŁ o undĂŁ de bĂŁnuialĂŁ.
Bãnuiala cã dincolo de sentimente existã crusta durã a unei anume insatisfacÞii si a nerealizãrii În alt plan. Nadia de astãzi nu mai este copilul care ieri câºtiga titluri mondiale cu o lejeritate vecinã cu inconºtienÞa. Ea este un om matur pe care grijile viitorului (poate ºi ale prezentului) Îl fac sã joace un rol care nu i se mai potriveºte ºi pentru care nu mai are lejeritate ºi nici acea dulce inconºtienÞã. Nadia s-a Întors, poate, un pic prea târziu...