Prevenirea electorală a crizei este ultima găselniţă a guvernului Tăriceanu, pentru care cea mai acută manifestare a dezastrului economic este revigorarea vânzărilor de maşini noi, în dauna celor „second hand”. Renunţarea la aşa-zisa „taxă de mediu”, care are legătură cu mediul cât are popularul instrument de lucru al cizmarilor  cu instituţia prefectului este, în sine, o mare prostie. După ce s-a chinuit doi ani să o introducă şi să o menţină sub diferite forme şi cu cele mai fanteziste argumentări,tandemul Tăriceanu-Vosganian (cu siguranţă cel ami netalentat cuplu din istoria modernă a guvernării) face apoi pasul înapoi.

Oferta anticriză cu care a venit cabinetul Tăriceanu cu vreo lună înainte de a-şi da obştescul sfârşit este de tot râsul: suspendarea taxei auto pentru 13 luni (?!); cadorisirea cu câte o mie de euro a celor care angajează şomeri cu trei luni de pauză – altă prostie care va face să prolifereze mici aranjamente pentru ca unii să pună mâna pe mia asta de euro; neimpozitarea dividentelor şi a căştigurilor la Bursă – când Bursa e vai de mama ei şi abia-şi trage zilele. Puse cap la cap măsurile anunţate ilustrează neputinţa acestui guvern de a judeca corect dintr-o altă perspectivă decât a categoriei sau grupării din care face parte o situaţie excepţională. După ce s-au legănat vreo două-trei luni în iluzia că această criză e departe şi n-ajunge până la noi (orice student de la ASE a învăţat că nu există „graniţe” pentru crize, că ele devin globale prin principiul domino-ului)  şi după ce premierul ne-a îndemnat să profităm de situaţie şi să mergem să cumpărăm case ieftine în America, Executivul s-a concentrat exclusiv asupra măsurilor şi a aranjamentelor cu caracter electoral. Tunul l-au dat creşterile de salarii şi pensii, acordarea de diferite sporuri sau îndreptarea unor „erori” istorice (precum „recuperarea” celor care depuseseră bani pentru Dacii) într-un moment în care orice măsură de acest fel este echivalentă cu aruncarea de gaz peste foc. Ori incendiull se încinge şi ameninţă sp cuprindă totul: Putere şi Opoziţie laolaltă, prea preocupate de interesele de partid pentru a mai vedea că există şi un interes general.

Ce n-a înţeles Tăriceanu este că miza crizei este prea mareşi prea serioasă pentru a cădea pe umerii unui partid, fie el şi liberal. Că obiectivul necesită o concentrare majoră de forţe şi resurse, pentru declanşarea unui plan complex de contracarare. Şi pentru aceasta este nevoie de consens şi colaborare. În locul comicului plănuleţ dat publicităţii, Tăriceanu ar fi trebuit să reunească liderii celorlalte partide şi să convină asupra unui proiect care să poată fi adoptat de indiferent cine va urma la guvernare. Un plan centrat pe principala formă de combatere a crizei, verificată istoric: un amplu program de lucrări publice, care să antreneze orizontala     producătorilor şi prestatorilor, prin redistribuirea resurselor bugetare de la consum spre investiţii. Or tocmai asta n-a făcut Tăriceanu. Programul său anti-criză e unul de consum, iar cine-şi închipuie  că tăierea cadourilor şi a materialelor promoţionale de Anul Nou va avea vreun efect se înşeală.

Un gest responsabil şi de bun simţ ar fi ca Guvernul, în perioada de funcţionare care i-a mai rămas, să se abţină de la luarea oricăror măsuri care înseamnă continuarea risipirii banului public. Măcar atât.

P.S. Chestiunea care ilustrează cel mai convingător această miopie (oare?) guvernamentală mi se pare a fi tocmai faptul că principalul beneficiar al ultimei rectificări bugetare este Ministerul Muncii – şi nu Ministerul Transporturilor, paregzamplu!