Prevenirea electorală a crizei este ultima găselniță a guvernului Tăriceanu, pentru care cea mai acută manifestare a dezastrului economic este revigorarea vânzărilor de mașini noi, în dauna celor „second hand”. Renunțarea la așa-zisa „taxă de mediu”, care are legătură cu mediul cât are popularul instrument de lucru al cizmarilor cu instituția prefectului este, în sine, o mare prostie. După ce s-a chinuit doi ani să o introducă și să o mențină sub diferite forme și cu cele mai fanteziste argumentări,tandemul Tăriceanu-Vosganian (cu siguranță cel ami netalentat cuplu din istoria modernă a guvernării) face apoi pasul înapoi.
Oferta anticriză cu care a venit cabinetul Tăriceanu cu vreo lună înainte de a-și da obștescul sfârșit este de tot râsul: suspendarea taxei auto pentru 13 luni (?!); cadorisirea cu câte o mie de euro a celor care angajează șomeri cu trei luni de pauză – altă prostie care va face să prolifereze mici aranjamente pentru ca unii să pună mâna pe mia asta de euro; neimpozitarea dividentelor și a căștigurilor la Bursă – când Bursa e vai de mama ei și abia-și trage zilele. Puse cap la cap măsurile anunțate ilustrează neputința acestui guvern de a judeca corect dintr-o altă perspectivă decât a categoriei sau grupării din care face parte o situație excepțională. După ce s-au legănat vreo două-trei luni în iluzia că această criză e departe și n-ajunge până la noi (orice student de la ASE a învățat că nu există „granițe” pentru crize, că ele devin globale prin principiul domino-ului) și după ce premierul ne-a îndemnat să profităm de situație și să mergem să cumpărăm case ieftine în America, Executivul s-a concentrat exclusiv asupra măsurilor și a aranjamentelor cu caracter electoral. Tunul l-au dat creșterile de salarii și pensii, acordarea de diferite sporuri sau îndreptarea unor „erori” istorice (precum „recuperarea” celor care depuseseră bani pentru Dacii) într-un moment în care orice măsură de acest fel este echivalentă cu aruncarea de gaz peste foc. Ori incendiull se încinge și amenință sp cuprindă totul: Putere și Opoziție laolaltă, prea preocupate de interesele de partid pentru a mai vedea că există și un interes general.
Ce n-a înțeles Tăriceanu este că miza crizei este prea mareși prea serioasă pentru a cădea pe umerii unui partid, fie el și liberal. Că obiectivul necesită o concentrare majoră de forțe și resurse, pentru declanșarea unui plan complex de contracarare. Și pentru aceasta este nevoie de consens și colaborare. În locul comicului plănuleț dat publicității, Tăriceanu ar fi trebuit să reunească liderii celorlalte partide și să convină asupra unui proiect care să poată fi adoptat de indiferent cine va urma la guvernare. Un plan centrat pe principala formă de combatere a crizei, verificată istoric: un amplu program de lucrări publice, care să antreneze orizontala producătorilor și prestatorilor, prin redistribuirea resurselor bugetare de la consum spre investiții. Or tocmai asta n-a făcut Tăriceanu. Programul său anti-criză e unul de consum, iar cine-și închipuie că tăierea cadourilor și a materialelor promoționale de Anul Nou va avea vreun efect se înșeală.
Un gest responsabil și de bun simț ar fi ca Guvernul, în perioada de funcționare care i-a mai rămas, să se abțină de la luarea oricăror măsuri care înseamnă continuarea risipirii banului public. Măcar atât.
P.S. Chestiunea care ilustrează cel mai convingător această miopie (oare?) guvernamentală mi se pare a fi tocmai faptul că principalul beneficiar al ultimei rectificări bugetare este Ministerul Muncii – și nu Ministerul Transporturilor, paregzamplu!